Despre rostul cronicarului dramatic in viata de zi cu zi a scenei nu se vorbeste, in general, prea des - nici macar intre cronicari. Acesta exista, totusi, fie si in forma pasiva, cu manifestari sporadice (si, uneori, nefericite, dar aici incepe alta discutie), recunoscute, de altminteri, prompt de catre oamenii de teatru si tratate ca atare: cu indiferenta. Situatia in care, totusi, cronicarul trebuie sa-si ia "misia" in serios (sau, macar, sa se ia pe sine in serios...) apare cu ocazia unui debut ori a productiei unui om foarte tanar. Aici e "incercarea puterii".
Mai intai, cronicarul se vede nevoit sa emita o sentinta care poate hotari drumul in profesie - si chiar in viata - al unui artist (cateodata) si al unei fapturi umane (intotdeauna). Apoi, aceasta sentinta e data cumva "in orb", pentru ca emitatorul nu are la dispozitie o experienta anterioara pe care sa se bizuie, cum se intampla, de pilda, in cazul unei creatii apartinand unui artist cunoscut (desigur, surprizele nu sunt excluse nici atunci, dar imprejurarile nu seamana deloc). In fine, tonul insusi al judecatii se cere cantarit cu grija, pentru ca muzica pe care o face el rasuna, intr-un timpan fraged, mai puternic decat bubuiturile din Simfonia destinului; dar nici complezenta nu-i buna. Pe scurt, a diagnostica opera unui tanar este (pentru mine) o provocare ce (ma) inspaimanta un pic.
Doua astfel de provocari mi-au fost "aruncate" chiar de curand. Prima a venit (pe o cale oarecum ocolita) de la Braila, unde Ilinca Stihi a pus in scena, la Teatrul "Maria Filotti", un spectacol intitulat, putin ermetic, eMeS. Limpezirea vine atunci cand aflam ca montarea are la baza un scenariu (elaborat chiar de regizoare) extras din proza lui Mihail Sebastian, brailean de origine, cum se stie, si sarbatorit anul trecut, la centenarul nasterii, conform (daca nu ma insel) recomandarilor UNESCO. Ili
