"La box nu mă mai uit de pe vremea cînd mă învăţa Paul Ochialbi cum să-l citesc..."

(Nicolae Manolescu, în Ev. zilei, la 22 aprilie 2008)

Fără îndoială că există o grămadă de oameni care au simţit o straşnică satisfacţie văzînd ce bătaie a încasat Cassius Clay de la Larry Holmes. Există un anume soi de virtute rea, de modestie nu atît falsă, cît plată, care se hrăneşte şi trăieşte cerînd tot timpul victime dintre cei socotiţi prea expresivi.

Foarte mulţi aşteptau ca "the great" Ali să primească o asemenea lecţie de umilire:

"Bine i-a făcut!"

"Ce-a mai spus, lăudărosul?"

"Ce-a mai putut să spună?"

"N-a putut da un pumn, el, cel mai bun, cel mai puternic, cel mai frumos!"

"A luat o bătaie de i-a sunat apa în cap şi i-au căzut ochii-ntre dinţi!"

"Să se înveţe minte! Să nu mai dea cu gura!"

"Să stea în banca lui!"

"Să fie modest!"

Adevărul e că Ali aşa a şi făcut, după înfrîngere: nu a scos o vorbă, părea trăsnit de durere - "a rămas mut, incapabil să răspundă învingătorului său", scriu agenţiile de presă.

Care învingător, ce a zis? Cu totul altceva decît grămada de oameni mulţumiţi de căderea lui Cassius Clay:

"Dacă asta te poate consola, îngăduie-mi să-ţi spun că ai fost şi rămîi idolul meu; în onoarea ta, voi continua să fiu demn de acest titlu."

Cred că asta trebuia spus, Holmes mi-a luat vorbele din gură.

Abia aşa, bătut măr, redus la tăcere, abia acum

- dacă în noi nu s-a pierdut vremea deloc zadarnică a maidanului unde aveam pe unul care se încoronase drept cel mai bun şuteur de pe Cuza-Vodă şi aşa şi era, şi toţi îl îndrăgeam, şi toţi ne băteam, ne îngrămădeam ca să jucăm alături de el -

abia acum Muhammad Ali îmi apare în toată frumuseţea lăudăroşeniilor lui copilăreşti şi stupefiante.

A avut un joc de picioare cum nici un greu n-a ştiut ce-i ai