C. ţine volanul cu o mînă şi cu cealaltă expediază un e-mail urgent de pe telefonul supersofisticat cumpărat din SUA anul trecut. În fiecare intersecţie aglomerată se opreşte şi intră pe messenger sau pe site-ul personal ca să verifice numărul de vizitatori pasionaţi de fotografiile lui. Ajungem la o terasă din centru, C. se trînteşte plictisit în scaun şi deschide laptopul catifelat ca o felină argintie. Se strîmbă: "N-au wireless, vroiam să-ţi arăt cîteva expoziţii la care am participat". Asta nu-l împiedică să mă concedieze în modul cel mai natural cîteva minute ca să-şi comande accesorii dintr-un magazin pe care îl vizitează o prietenă la Barcelona, fix în momentul în care ne sînt aduse cafelele. Încearcă de mai multe ori, între sorbiturile scurte din cafea şi o replică pe mess, să încropească un dialog politicos. Nu reuşeşte pentru că ochii îi alunecă continuu pe ecranul colorat al telefonului, care buzz-ăie încet ca un bondar. La plecare ne aruncăm un "mai vorbim" care nu înseamnă nimic, eu cobor la metrou, el se scufundă în trafic.

Ori de cîte ori apar online pe messenger, L. ţîşneşte nesmintit în colţul monitorului: "Ce faaaaaci?". Niciodată nu sînt pregătit să-i răspund şi atunci se enervează: "Dacă eşti ocupat spune şi te las". Nu sînt ocupat. Asta e o mişcare greşită: se revarsă peste mine în numai cîteva minute patru bancuri virale, un link la un clip de pe YouTube cu copii care fac sau spun lucruri trăsnite, dileme cu tentă socială, întrebări despre "ce mai e nou acasă" la Bucureşti - L. a plecat cu bursă acum doi ani şi nu s-a mai întors, dar nu reuşeşte să socializeze cu nimeni "de-acolo" şi de-aia e tot timpul online. În 10 minute îmi pierd răbdarea şi trec pe invisible. În două minute monitorul se umple de buzz-uri.

M. dispare în spatele cutiilor de sticlă ale vameşilor din incinta aeroportului. Se mai uită o dată în urmă, ca şi cum