FLORIAN BICHIR: "În zona Ţării Făgăraşului există tradiţia ca, măcar de două ori pe an, preoţii împreună cu credincioşii să meargă „la mănăstire“, cum i se spune Mănăstirii Brâncoveanu."
Pe 22 februarie 1961, un tânăr din localitatea alăturată, Sâmbăta de Sus, muncea cu sârg la sfântul lăcaş. O făcea cu bucurie pentru Dumnezeu. Cu multă pace sufletească, deşi fusese greu lovit de soartă. Tăvălugul naţionalizării pus la cale de comunişti îi luase tot. Cele 9 ha de teren, caii, căruţa. Două dintre fetiţele pe care le lăsase acasă, în urma unei otite tratate cu antibiotic, surziseră. Bucuria, lumina ochilor lui îi era ficiorul de 13 ani, Liviu. „Pe ăsta preot îl fac“, gândea voinicul făgărăşean, când un stupid accident de muncă i-a curmat viaţa.
Jale mare în familie, pentru că unicul întreţinător plecase la cele veşnice. Vremurile erau grele, iar Viorica rămăsese văduvă la 31 de ani cu trei copii. Precum şarpele viclean, un procuror şi-a făcut drum spre casa modestă din Sâmbăta. „Viorico, poţi cere despăgubiri, călugării ăia au bani mulţi şi nu fac nimic, doar vă prostesc pe voi, aştia care credeţi în prostii“. Femeia a refuzat categoric şi, ca să-şi liniştească sufletul, a dat fuga la stareţul mănăstirii, părintele Serafim Popescu. „Eu nu mă judec cu mănăstirea, nu cer bani de la preoţi. Cum să mă judec cu Dumnezeu? Am un băiat care vrea să se facă preot, cum aş putea face aşa ceva?“. Stareţul a privit-o blând: „Şi atunci ce-i ceri lui Dumnezeu?“. „Să-mi văd băiatul preot, să ajung la vârsta de 60 de ani şi să intru în rândul văduvelor cinstite.“ „Viorico, o să te ajute Dumnezeu şi te vei descurca în viaţă cum nici nu poţi gândi acum“, i-a spus stareţul, după ce a binecuvântat-o.
Rămasă fără niciun sprijin, Viorica Streza a strâns din dinţi pentru a-şi ţine copiii la şcoală. Fetele au fost trimise la o şcoală specială din Bucureşti,