În week-end-ul cu Dinamo-Steaua, unii se refugiază în alt dreptunghi verde. Unul cu bile colorate, roşii mai multe, cîte una galbenă, verde, maro, albastră, roz şi neagră. E Campionatul Mondial de snooker, ultimele lui secvenţe. O alternativă cu papion şi vestă cu spate de mătase la gargara declaraţiilor. O atmosferă de spectacol decent, cu aplauze măsurate, căci nu întîmplător competiţia se desfăşoară în clădirea unui teatru.
Oamenii aceştia cu tac, pe care îi cheamă O’Sullivan, Hendry, Carter, Perry, Maguire, Murphy sau chiar Ding şi Liang, au şi ei patimile lor. Cine nu crede trebuie să fi văzut reacţia lui Ronnie după ce a realizat break-ul maxim, dar mai ales pe cea a lui Ali Carter la isprava similară. Abia atunci a semănat un pic arena sobră de la Crucible cu un stadion, cu spectatorii în picioare, aplaudînd sincer şi generos, cu englezul eliberînd un strigăt de triumf şi strîngînd pumnul. Au patimi, dar le maschează în apa sorbită din pahar cu picătura, într-o grimasă de dezamăgire ori într-un zîmbet subţire la capătul unui joc cîştigat. Emoţia e prezentă, deseori palpabilă, dar rareori dezvăluită în forma ei nudă şi crudă.
Sigur, e forţat să compari un sport de echipă cu unul eminamente individual. Pînă la urmă, nici nu e asta ideea. De ce însă unii, mulţi, destui, preferă un sport precum snooker-ul în locul fotbalului de România e simplu de dezvăluit. În lumea bilelor colorate nu e loc de conducători. Directorii de turneu, sponsorii, oficialii vorbesc puţin şi îşi cîntăresc vorbele cu balanţa de farmacie. Nu fură niciodată show-ul din faţa jucătorilor. Iar aceştia din urmă ştiu să păstreze, la rîndul lor, doza de decenţă şi respect faţă de adversar necesară unui climat salubru. Există afinităţi, aşa cum există şi antipatii. Rar, extrem de rar, conflicte hrănite de duşmănie. A, şi mai e ceva. Nimeni nu se crizează că va fi
