Nu, nu e o greseala de tipar. In cazul meu, cuvantul "lui" - nu trebuie scris cu majuscule, pentru ca nu e vorba despre Dumnezeu.
"Lui" - a insemnat si mai inseamna el, adica un barbat. Un barbat care, ce-i drept, a fost - un timp - pentru mine un fel de Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i gasesti cusururi. Cu atat mai mult cu cat nici nu are. Dar in vremea in care l-am cunoscut pe el, si mult dupa aceea - adica dupa ce ne-am trezit ca ne iubim nebuneste, ca viata unul fara altul nu are nici rost, nici farmec, nici gust, nici lumina, nici stralucire, nici plans, nici ras, nici bucurie, nici suspin, nici muzica, nici racoare, nici soare, nici ploaie, nici stele, nici fum, nici zapada, adica nu are nimic pentru care ar merita traita - nici atunci, un timp, nu i-am gasit nici un defect. Nici un cusur!
Stiam ca e un artist adevarat, mai intai din auzite. Apoi i-am vazut panzele, in alb-negru, toate prea riguroase, mai degraba naturi moarte, in felul lor. Iar rigoarea aceea aproape... japoneza a panzelor m-a facut sa cred ca autorul lor trebuie sa fie un barbat acrit, imbatranit prematur de cine stie ce experiente negative, urate, care l-au marcat adanc. Pana in punctul in care pentru el Viata, reprezentarile ei, se cereau reduse la niste linii negre, esentializante, asternute cu precizie matematica, pe hartie ori pe panza alba. Felurite fete ale dezastrului de la Hiroshima. Ca si cand ar fi fost lucrate sub "dict"-ul unei premonitii, panzele lui iti spuneau ca viata se sfarseste mai intai prin cate un esec personal, unul de proportii, care anunta esecul definitiv. Moartea. Am vrut foarte mult sa-l cunosc. Nici n-a fost greu - aveam multi prieteni comuni. Intr-o seara am fost invitata la o petrecere la care stiam ca va veni si el... Nu era ceva aranjat, mai degraba - o intamplare. Cand am intrat in salonul plin de lume - pictori, sculptori, actori - declic-ul s-a
