Dupa atatea texte in care casatoria e dezavuata, pur si simplu m-am speriat. Randurile de fata vor sa fie o dovada ca se poate si altfel, ca exista sansa sa ramai alaturi de persoana iubita, toata viata.
Terminasem liceul, dar nu intrasem la facultate. Am hotarat sa mai invat si sa incerc anul urmator. Ca sa pot invata mai usor, obisnuiam sa merg la munte, din cand in cand. Asa se face ca de 1 decembrie, intr-una din escapadele mele impreuna cu un club de alpinisti, l-am cunoscut pe el, pe viitorul meu sot. Era student in anul I. Si acum ma gandesc cu emotie la zilele petrecute atunci impreuna si, uneori, nu-mi vine sa cred ca acel baiat timid, de atunci, e sotul meu, tatal fetitei mele si al inca unui copil ce se afla pe drum. Nu stim inca ce este. In anul urmator, am intrat si eu la facultate, dar in alt oras. Ne vedeam rar. Apoi am obtinut o bursa de studii in strainatate pentru doi ani. M-am dus. Si traiam din scrisori. Ne vedeam in vacante si calatoream foarte mult impreuna: cu reducere la CFR si cu cortul in spate. Erau vacante de vis! Ca toti studentii, mergeam la Costinesti si stateam la cort, prin curtea vreunei gazde. Si mergeam mana in mana si eram fericiti. Mergeam la munte, la manastiri, ne rugam. Abia asteptam clipa cand vom fi impreuna. Eu am fost crescuta dupa niste principii riguroase si am fost "cuminti", pana in ziua nuntii, care a venit abia dupa sase ani de prietenie.
Mergeam uneori la sora mea, care era casatorita, si imi venea o lacrima in coltul ochilor, cand vedeam ca ii calca camasile sotului ei. Tare as fi vrut sa ajung si eu ziua aceea! Si cand ea a venit, am facut lucrul acela cu tot dragul, cu acelasi drag cu care o fac si acum, dupa 6 ani de casatorie.
Sotul meu pleaca des de acasa, din cauza serviciului. Dar ne iubeste si de acolo, din strainatate, si simte tot. Odata, cand fetita a fost ceva mai grav racita, a tr
