45 de zile. Atât trebuie să muncească o persoană cu salariul mediu net pe economie, care a obţinut, pe baza veniturilor familiei, un credit de 50.000 de euro, pentru a acoperi ridicarea ratei de dobândă bancară cu un singur punct procentual. Iar dacă dobânda se majorează cu două puncte, trebuie să muncească un trimestru, doar pentru a plăti, în plus, banii la bancă.
De ce fac aceste calcule? Pentru că fiecare dintre noi le face, mai devreme sau mai târziu, dar, în general, când se duce la bancă, primeşte un mesaj de genul „ştiţi, s-a mărit rata de dobândă... aveaţi dobândă variabilă“. Cu ce sunt eu de vină?
Nu sunt de vină. Inflaţia e de vină. Şi pentru că şi-a arătat din nou colţii, BNR încearcă să îi rotunjească folosind principala pilă pe care o are la dispoziţie: rata de dobândă. Sigur că mă enervez. Dacă îmi depun banii în depozit, o să mi se comunice: „Ştiţi, vă oferim dobânda băncii. Cât? 7%. Iar dacă eu vreau să iau un credit? Vă facem un preţ special... 14%“. Aceste dialoguri sunt mai mult sau mai puţin ipotetice. Dar, dacă veţi întreba, veţi afla această proporţie: de la simplu la dublu. Primeşti la depozit o unitate de dobândă şi, dacă te împrumuţi la aceeaşi bancă, plăteşti două unităţi. E bine? Nu. Voi explica de ce.
Dar înainte aş vrea să argumentez, în faţa celor care se bazează pe dobânzi la depozite de 10, 11 sau mai mult la sută, că aceste sume sunt temporare: pe o lună, pe trei luni, pe un an. Şi că ele ţin de foamea temporară de lei şi de capacitatea băncii de a plasa sumele atrase la preţuri aproape duble, în credite.
De ce nu e bun acest raport, de la simplu la dublu? Pentru că, atunci când banca centrală majora rata de dobândă, să spunem cu jumătate de procent, diverse personalităţi economice ieşeau cu teorii noi: staţi liniştiţi, dobânzile la credite nu se majorează: este bătălie mare pentru cota de piaţă, iar băncile î
