Se înserase. Priveam în treacăt, pe Saint-Denis, casele cu scări ce urcă brusc (sau cotit) din trotuar până la uşa cocoţată. Pe maşinile inscripţionate „Je me souviens“ fluturau steagurile echipei locale de hochei, iar Florin mă conducea prin anticariate şi librării. Am cotit apoi pe Saint Catherine. Ritmuri de jazz, tatuaj în direct (într-o vitrină), o gaşcă de motociclişti bărboşi şi-un deget arătând spre hotelul în care John şi Yoko ofereau, în vremea războiului din Vietnam, un celebru bed-in (în camera lor a fost înregistrat, tot atunci, „Give Peace a Chance“). „Diferenţa de legislaţie între Canada şi Statele Unite este că, la americani, dansatoarele trebuie să îşi păstreze bikinii pe ele; aici, nuditatea este absolută“, m-a avertizat prietenul meu, în timp ce intram în unul dintre numeroasele cluburi. M-am adaptat la situaţie mai uşor decât la bilingvism, la accentul quebecos sau la indicatoarele care îţi atrag atenţia că poţi face la dreapta numai după ora 22.00.
În dimineaţa următoare, Mihaela m-a plimbat prin Vieux-Port. Fete cu laptopuri îşi beau cafeaua într-un Starbucks, trăsurile preluau turiştii din faţa Bazilicii Notre-Dame şi îi legănau pe străduţele pietruite (din loc în loc mirosea a balegă), iar mai târziu am vizitat Oratoriul Saint-Joseph. Florin mi-a aranjat, amuzat (şi amuzant), ca în povestirile sale, întâlniri cu scriitorii din comunitatea românească, m-a dus în Lachine şi pe Insula Sainte-Hélene, la statuia lui Eminescu din Piaţa României, în vârf de Mount Royal (pentru privirea panoramică) şi la poale, unde se derula bucuria dansului în ritmul tam-tam-urilor.
De Înviere, luaserăm Lumină de la Biserica „Buna Vestire“ (spre deosebire de ectenia de la Toronto, aici, Regina Elisabeta nu a fost amintită), iar în ziua de Paşte, Mihaela ne răsfăţase cu friptură de miel (din Africa de Sud), cozonac, pască şi ouă roşii. Spre seară, în Laval,
