Este un subiect atât de complex şi atât de paradoxal... scrie Greta Niţă pe site-ul www.eva.ro. Pe de o parte, deşi ştim că va veni şi momentul în care vom pierde pe cineva drag şi noi înşine vom pleca... undeva, evităm din răsputeri să vorbim sau să ne gândim la acest lucru. Este firesc. Aceste drame fac parte şi ele din viaţă, dar nu înseamnă că, discutând despre asta, ne vom face vreun serviciu. Pe de altă parte, cu toate că niciodată nu putem fi pregătiţi pentru aşa ceva, se întâmplă. Pur şi simplu. Şi-atunci, dacă avem copii, la ei ne gândim în primul rând. Ce le putem spune, ce simt ei, ce se petrece în mintea lor, cum îi putem ajuta? Există, oare, vreo modalitate prin care să le uşurăm povara? Copiii nu sunt niciodată prea mici pentru a percepe o pierdere sau pentru a ţine doliu sufletesc. Mentalitatea gen „E prea mic pentru a-şi da seama, măcar el nu suferă!“ este greşită. Da, un copil de vârstă foarte mică nu percepe dimensiunea reală a dramei respective; dar ar fi o mare greşeală să presupunem, automat, că-i este mai uşor. Oricât de greu ţi-ar fi ţie, ca persoană adultă, trebuie să te aduni şi să-i explici prichindelului. Să-i explici, fără a-l traumatiza mai mult decât o face întâmplarea în sine, că bunica nu mai este acasă sau că pisicuţa lui a plecat...
Nu-i minţi Pentru mulţi copii, acesta poate fi primul „contact“ cu ceea ce înseamnă un deces, o pierdere ireparabilă. De aceea, este important să-i fii aproape şi să nu eziţi să-i arăţi că şi tu eşti tristă. Sub nici o formă să nu încerci să-i minimalizezi durerea, iar consolarea „Îţi iau altă pisicuţă!“ ar trebui să mai aştepte măcar câteva zile până la a fi adusă în discuţie şi, în funcţie de modul în care reacţionează copilul, câteva săptămâni până la a fi transpusă în practică. Dacă un copil este destul de mare ca să îndrăgească pe cineva, atunci este destul de mare şi ca să realizeze că persoana
