Desi Rusia si-a ales un nou presedinte, ar fi prematur sa aruncam politica externa putiniana la cosul istoriei. In cadrul Summit-ului UE-Rusia din octombrie 2007, Putin, ironic, se declara "nedumerit" fata de bucuria sau tristetea liderilor europeni privind ultima sa participare in calitate de presedinte la o astfel de intrunire. Amuzamentul afisat de presedintele rus era de inteles. In timp ce majoritatea incerca sa descifreze ce inseamna formula "exercitarea rolului semnificativ in politica rusa", Putin deja stia forma pe care o va imbraca aceasta. Politica externa prezidentiala Edificarea verticalei de putere in Rusia a afectat in mod direct procesul de luare a deciziilor de politica externa. Putin a perceput pluralismul institutional dezordonat si inflatia de actori implicati in acest domeniu ca pe un handicap major, care a exercitat pe parcursul anilor e90 o constrangere nesanatoasa asupra presedintelui si a diminuat din eficienta structurilor statale in apararea intereselor nationale pe arena internationala. Monopolizarea puterii de decizie la Kremlin, inclusiv in afaceri externe, declansata in primul mandat al lui Putin, era chemata sa asigure preeminenta presedintelui in stabilirea agendei, sa reduca sau sa elimine influenta elitelor, in special financiare, din epoca lui Eltin, sa garanteze subordonarea si sa impuna controlul asupra actorilor responsabili pentru implementarea deciziilor luate la varf. In urma masurilor de disciplinare institutionala si individuala, procesul de luare a deciziilor in politica externa capata un grad sporit de "secretizare", iar administratia prezidentiala se transforma in principalul centru de coordonare a eforturilor birocratiei specializate in vederea realizarii hotararilor adoptate in cercul restrans al presedintelui. In aceasta schema, Ministerului de Externe i-a revenit functia de executie, mai ales in domenii in care inst