Când se strâng toţi 12 în jurul părinţilor, nimic nu mai contează: nici lipsurile de pe masă, nici kilometrii străbătuţi cu piciorul, nici chiar absenţa unui bec care să le străjuiască serile tihnite. Dragostea ce şi-o poartă unii altora este singura care le luminează şi le înseninează vieţile. GORJ. Linişte cât vezi cu ochii. De jur-împrejur, doar întindere de iarbă, străpunsă ici-colo de culorile vii ale florilor de primăvară. Câte un greier trândav îşi ascute arar arcuşul, scurtând tăcerile. Doar vântul îi ţine isonul, mângâind, în treacăt, câte un fir de păpădie galbenă, câte o petală, ori câte un râset de copil. În mijlocul acestui petic de rai, chiar între verdele sălbatic şi albastrul cerului, răsare casa lor - albă, simplă, modestă, exact aşa cum le stă bine să aibă unor oameni simpli şi gospodari. Casa din mijlocul câmpului au construit-o amândoi, ea cu Florian, acum cinci ani. Câte o cărămidă azi, una mâine, soţii au ridicat, în cele din urmă, trei camere. I-au pus acoperiş, un gard împrejur şi s-au aşezat în ea, să trăiască o viaţă tihnită. Aproape de Dumnezeu, zic ei, că numai de acolo le poate veni fericirea. „Dumnezeu e singurul care ne ajută. El ne dă sănătate, putere, răbdare să le învingem pe toate“, surâde, fără urmă de îndoială, Cornelia.
Lungul drum spre şcoală Lorena, Miriam, Edera, Adnana, Estera, Liliana, Elisei, Andrei, Tamara, Ada, Daniel şi Tabitha. Doisprezece la număr. Şi toţi doisprezece sunt copiii frumoşi ai Corneliei şi ai lui Florian Giugelea, din Tălpăşeşti. Chipuri senine, s-ar zice fericite şi împăcate în această lume paşnică, aproape perfectă, dacă nu ar fi umbrite, din când în când, de povara greutăţilor. Cei mai mulţi sunt elevi de şcoală, iar patru merg la grădiniţă. Ca să ajungă la cursuri, copiii merg câţiva kilometri pe jos. În şir indian - la care, se adaugă, în fiecare an, câte unul, proaspăt plecat pe picioare
