În primele luni de după revoluţie mi-am condus maşina, recunosc, aşa cum mă tăia capul. Doar de aia ziceam eu că e democraţie, de aceea am ieşit în stradă. Pe sens invers, cu viteză şi prin locuri nepermise, în dispreţul celorlalţi. Întocmai cum aveau să facă fotbaliştii fiţoşi, maneliştii, baieţii de bani gata şi vedetele de doi bani cîţiva ani buni mai tîrziu.
În primele luni de după revoluţie mi-am condus maşina, recunosc, aşa cum mă tăia capul. Doar de aia ziceam eu că e democraţie, de aceea am ieşit în stradă. Pe sens invers, cu viteză şi prin locuri nepermise, în dispreţul celorlalţi. Întocmai cum aveau să facă fotbaliştii fiţoşi, maneliştii, baieţii de bani gata şi vedetele de doi bani cîţiva ani buni mai tîrziu. Înainte de ’89, singura mea întîlnire de gradul zero cu "organul” s-a petrecut în ultima toamnă cu "miliţieni” pe stradă. Am trecut, fără să vreau, peste semaforul de la Universitate, chiar atunci cînd culoarea luminii căpătase ceva din roşul cireşelor în pîrg. M-a oprit agentul cel mai haios – cred că mulţi şi-l amintesc - la acea vreme din Bucureşti. Cu aerul, gestica şi gabaritul său de Baron Munhaussen al intersecţiilor a răsfoit tacticos permisul încă virgin şi roz-bonbon pînă a găsit, între file, bancnota de 100 de lei presată acolo tocmai pentru astfel de ocazii. "Flăcau, mă ofensezi!” mi-a spus şi am crezut că pînă aici mi-a fost. Mi-a dat drumul, "for free” după ce i-am povestit, ca între bărbaţi, de ce nu văzusem nici un semafor în acea zi.
Mi-am adus aminte acest episod tocmai astăzi cînd am citit comunicatul Sindicatului Poliţiştilor care a cerut, nici mai mult nici mai puţin, decît interzicerea unui spot publicitar de promovare al unui brand de băutură alcoolică. Tot pe motiv de "ofensă”! Dintr-o dată sindicatul despre a cărui activitate ştiam pînă acum doar că luptă pentru acordarea banilor de haine într-o
