Printre statuile ciobite, albite de ploile şi vânturile mileniilor, există spaţii, momente speciale şi durate de intensitate pentru acele temple pe care „ni le construim singuri“.
Elada lui Octavian Paler, ca şi Spania lui Don Quijote, nu se trăiesc prin procură; nici cu paşaportul şi biletele de avion în buzunar. Lecţia „Mitologiilor subiective“ (ediţia a III-a, în curs de apariţie la Polirom) este că Grecia Antică reprezintă, în fond, un criteriu. Un mod de înţelegere a vieţii, a lumii, a artei, a propriului eu disputat între tendinţe centrifugale.
Nu ne surprinde că autorul acesta substanţial şi profund se simte mai apropiat de unele personaje mitologice tangente la tragic (Oedip, Sisif, Icar) şi ia o distanţă semi-ironică faţă de eroii prea siguri pe ei (Tezeu, Ahile, Proteu). Uimitoare este însă capacitatea lui critic-integratoare, cu absorbţia unor elemente şi valori pe care spiritul comun le vede exclusiv în opoziţie. Lethe şi Styxul, Apolo şi Dionysos, Icar şi Anteu, zeii şi monştrii, râsul omenesc şi surâsul inuman al olimpienilor sau al Sfinxului, preştiinţa destinului şi experienţele pe care le stoarcem de toată seva lor: toate aceste bipolarităţi sunt puse în conjuncţii iniţial adversative, treptat făcute posibile.
Autorul urmăreşte himerele Eladei cu tot freamătul sângelui în trup. Lecturile mitologice şi incursiunile istorice nu reuşesc să acopere viaţa ce „gâlgâie neruşinată şi luminoasă“ în jur. Într-unul dintre cele mai frumoase fragmente ale cărţii, Octavian Paler se confesează direct: „Ba da, există ceva şi mai important decât o dimineaţă plină de soare, să nu uit că o voi pierde şi nu vreau s-o arunc goală pe nisip“. Iar într-altul, îşi face un bilanţ: „Dintre cele patru condiţii puse de Poe fericirii (Viaţa în aer liber, Iubirea, Detaşarea de ambiţiile meschine, Creaţia) le îndeplinesc acum în mod cert pe prime