Analiştii cu pretenţii au trecut în revistă preţul mondial al alimentelor, au văzut că în comparaţie cu media ultimilor trei ani preţul grîului, orezului, laptelui şi cărnii s-a dublat şi au tras concluzia că populaţia în creştere şi diversificarea consumului la indieni şi chinezi pun presiune pe preţul produselor de bază.

Analiştii cu pretenţii au trecut în revistă preţul mondial al alimentelor, au văzut că în comparaţie cu media ultimilor trei ani preţul grîului, orezului, laptelui şi cărnii s-a dublat şi au tras concluzia că populaţia în creştere şi diversificarea consumului la indieni şi chinezi pun presiune pe preţul produselor de bază. Ce au uitat ei să ia în calcul sînt banii de hîrtie puşi în circulaţie de bănci. Le amintim că în ultimii 25 de ani activele financiare internaţionale au crescut cu 900%, iar PIB-ul mondial s-a mărit cu doar 250%. În anii ’80, cele două mărimi erau egale, în prezent, respectivele active sînt de trei ori mai mari decît PIB-ul. Deci iarăşi ne întrebăm: Mărfurile au devenit mai scumpe sau banii sînt prea mulţi (şi deci prea ieftini)?

E de preferat să lăsăm această chestiune în coadă de peşte. Într-adevăr, producerea biocombustibililor – stimulată prin subvenţii guvernamentale – a plafonat oferta de alimente, în condiţiile unei populaţii şi ale unei cereri în creştere. Dar, colac peste pupăză, Statele Unite au majorat producţia de monedă, exportînd inflaţie în toată lumea. Chiar şi în ţările în care băncile centrale n-au avut politici monetare expansioniste, simplul fapt că au emis monedă locală, în contrapartida dolarilor “uşori” intraţi în urma schimburilor comerciale şi a fluxurilor financiare, tot a generat un surplus de bani. Iar cu această ocazie merită aduse din nou în discuţie spusele lui Milton Friedman, care considera că inflaţia este oriunde şi oricînd un fenomen monetar, sau postulatul lui