Bogdan SUCEAVĂ Miruna, o poveste Editura Curtea Veche, Colecţia „Povestaşi români“, Bucureşti, 2007, 112 p. Ce cărticică surprinzătoare a scris Bogdan Suceavă!... Surprinzătoare şi nu prea, întrucît de la bun început autorul s-a dovedit, în proză, un ficţionar atras de realismul magic şi de farmecul crepuscular al Poveştii. Fapt e că, după fabulaţia „fantapolitică“ şi speculativă din romanul Venea din timpul diez, în care senzaţionalul apocaliptic se cupla, nu fără un rafinament pieziş, cu satira de moravuri balcanice, matematicianul-scriitor româno-american s-a întors… Nu la franceză, precum bunicul din precedentul său volum, ci la povestire, adică undeva la jumătatea drumului dintre romanul metaficţional şi proza scurtă. Roman şi nu tocmai (dar cine mai ştie azi cum mai vine treaba cu puritatea genurilor?), Miruna, o poveste este un soi de fantasy folcloric cu elemente de metabasm, dar mai ales un exerciţiu de întoarcere la surse: adică la copilăria de sub Munţii Făgăraşului, pe valea Rîului Doamnei, undeva în perimetrul delimitat de Posada, Mănăstirea Argeşului şi Nucşoara Elisabetei Rizea. Şi, evident, la basmele acestei copilării, la lumea întemeiată simbolic prin ele şi prin magia tradiţiei. Dacă ar fi să stabilesc, după tipic, legăturile de rudenie ale cărţii, nu m-aş gîndi la maeştri precum Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu (prezenţi totuşi în intertextul naraţiunii), ci la volume mai recente şi mai atipice, de la Arhivarul din Cutia cu bătrîni a lui Andrei Oişteanu, la Povestirile mamei bătrîne de Radu Ţuculescu, la proza lui Bogdan Popescu din Vremelnicia pierdută şi Cine adoarme ultimul sau, ca să lărgim puţin cercul naţional, la revival-ul fabulosului etno-tradiţional din Balcani sau din Orientul apropiat, via sud-americani. Am spus „atipice“, dar nu ştiu dacă am dreptate. Să fi secat oare „vîna“ magică şi fantastică a prozei n