Fenomenul pungilor de plastic cu iepuraş pline cu suc, vin şi cozonac, pe cît este de revoltător, pe atît de apreciat a început să devină. De la celebrele adunări populare de mici şi bere pînă la spectacolele de teatru oferite de către partide unor pensionari amărîţi, şpaga electorală a devenit obişnuinţă. Şi, mai grav, a intrat în zona normalităţii. „Îi votez p-ăştia, că e singurii care mi-a dat ceva. Uite, am primit un ou de ciocolată, şi un cozonac din ăla bun. Italienesc.“ Scenele de şpagă electorală se repetă şi din păcăte nu mai există nici un partid care să nu practice acest lucru. Sînt surprins. Uimit. Dezolat. Enervat. Frustrat. Ceea ce este trist cu adevărat nu este fenomenul şpăgii în sine, ci mai degrabă acceptarea acestuia. Am ajuns într-un moment în care cei care se întreabă şi se revoltă în faţa pungii cu iepuraş sînt priviţi ca nişte ciudaţi, ca nişte indivizi care nu acceptă încă un element rîios al politicii de Dîmboviţa. Aşa cum sugera şi Sebastian Bodu cînd a încercat să-i dea lui Vanghelie un peşte, acesta de la cap se împute. Ne-am fi aşteptat, poate, ca în Bucureşti şi în oraşele mari, considerate ultime bastioane ale moralităţii româneşti (Cluj, Timişoara sau Sibiu), practicile şpăgii electorale să fie contracarate de dezbateri pe proiecte şi diplomaţie. O utopie luată în derîdere de clasa politică, de o mare parte a presei şi, ce-i mai trist, de cetăţeni. Entităţi care nu descifrează normativitatea utopiei. Nu vom ajunge niciodată să trăim într-un paradis politic, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm, să tindem către o normalitate, într-adevăr, utopică. Rolul conducătorilor în societate este să conducă, evident, înainte. Deşi o comparaţie forţată, în societatea lui Platon „cei capabili de practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi“ şi reprezintă elita conducătoare. Atunci cînd aceşti conducători, elita, n