In martie 1990, la Timisoara, din balconul Operei se citea, in fata unei multimi imense de oameni, care nu isi pierdusera insufletirea, speranta si sentimentul de solidaritate cu care au iesit in strada in Decembrie, Proclamatia de la Timisoara. Punctul 8 al acestei Proclamatii – care prevede interzicerea accesului la demnitati publice a fostilor activisti ai Partidului Comunist Roman si care, aplicat, ne putea duce intr-o alta directie – a devenit unul dintre cele mai importante si intens disputate documente ale Romaniei post-revolutionare. Oficial, aplaudate sau macar necontrazise. Neoficial, sabotate.

Nu s-a intamplat nimic, in acest sens, in ciuda declaratiilor obsesive, facute timp de peste 18 ani, de istorici si nume de marca ale societatii civile, care avertizau ca suntem pe un drum gresit, care arata, de ani buni, ca principalii vinovati pentru situatia in care se afla societatea romaneasca sunt fostii activisti comunisti, ramasi in pozitii-cheie in clasa politica si, unii, mai mult chiar decat au fost.

Nu s-a intamplat nimic in ciuda promisiunilor publice facute de politicieni in fata aceleiasi societati civile si in fata poporului. Promisiuni care s-au dovedit minciuni desantate, care dezvaluie teatrul ieftin pe care l-au jucat in fata noastra, umilindu-ne, an dupa an, cu o dezinvoltura in fata careia treci de la sentimente de revolta, la frustrare.

Nu s-a intamplat nimic in ciuda manifestatiilor de protest derulate pe parcursul multilor ani post-decembristi. Nici greva foamei pe care, in mai 1990, zeci de studenti si intelectuali au facut-o in Piata Universitatii, din Bucuresti – locul care, in mai putin de o luna, de altfel, urma ca legea, democratia, libertatea sa fie dirijate cu bata –, in semn de protest fata de blocarea Punctului 8 si a unui viitor curat, nu a rezolvat problema. Cu atat mai putin, formele de protest intelectuale