A stat la Bucureşti două zile şi jumătate. A avut un program supraîncărcat, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti, s-a întîlnit cu cititorii la Ateneul Romån şi a avut două sesiuni de autografe (de mult n-am mai văzut atîta lume stînd la coadă la autografe!). A fost mereu cordial şi zîmbitor. Scriitorul turc Orhan Pamuk, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2006, a fost în România fotografiat, filmat, înregistrat, a organizat o conferinţă de presă şi a dat interviuri. Cîteva. Revista Observator cultural a fost printre privilegiatele publicaţii care i-au putut pune cîteva întrebări. De cînd Editura Curtea Veche îi publică romanele în româneşte (au apărut pînă acum Mă numesc Roşu, Fortăreaţa albă, Viaţa cea nouă, Cartea neagră; vor mai fi editate, pînă la sfîrşitul anului, Zăpada şi Istanbul), faima sa, pentru cititorii români, creşte neîncetat. De fapt, publicul românesc a văzut ce înseamnă un star literar, un scriitor extrem de apreciat şi de premiat, un profesionist al scrisului. Dar viaţa sa literară n-a fost mereu „de top“. Pînă la impunerea sa internaţională, Orhan Pamuk a trudit în Turcia, abandonînd două facultăţi şi dedicîndu-se exclusiv scrisului. Părinţii săi, mai ales tatăl, l-au sprijinit din toate punctele de vedere, acceptîndu-i această „dambla“ de a nu urma tradiţia inginerească a familiei. La peste zece ani de cînd cititorii turci îl considerau o revelaţie, au început şi traducerile în limbi de circulaţie internaţională. După 1990, Orhan Pamuk devine un scriitor internaţional, traducerile (în peste 50 de limbi şi peste 40 de ţări) au fost însoţite de premii literare prestigioase. Deşi a avut relevante atitudini civice, vorbind despre genocidul împotriva armenilor şi oprimarea kurzilor, Orhan Pamuk vrea să fie considerat un scriitor care „scrie cărţi frumoase“, care spune poveşti fabuloase, care pătru