Această fetiţă stă la semaforul de la intersecţia Budapesta. Mereu.
Şi cerşeşte, ca orice fetiţă sau băieţel sau om înfăşurat cu haine jerpelite care circulă pe lângă maşinile oprite buluc. Dar ea are un stil propriu. Cere cu vocea mică, mai mică decât ea, cere oarecum absentă. Adică se uită la maşină, îşi roade unghiile, sau îşi aşează diversele lucruri cu care se joacă în timp ce gura bălmăjeşte poezia învăţată. Are cam şapte-opt ani, am observat că i se schimbă dinţii, deci cam de vârsta asta trebuie să fie. A, da. Se uită foarte atentă în interior, poate reperează ceva interesant pentru ea. Ce i se pare ei grozav? Mie mi-a cerut o rochiţă-miniatură pe care o atârnasem la oglindă, era primită de la un eveniment cu profil vestimentar.
Dar cum cere? Cu adevărat spectaculos ar fi să o auziţi chiar pe ea. Aşa, ca un om mare, şi cu un entuziasm care te înmoaie oricât de pornit ai fi pe mafia cerşetorilor. Zice: „Vaai ce drăguţă e rochiţa aceea, e chiar minunată, puteţi să mi-o daţi mie? Vă rog mult, e atât de frumoasă!“. Orice rugă minte a ei se încheie cu semn de exclamaţie.
Când cere bani abia o auzi, dar când o interesează cu adevărat ceva se însufleţeşte brusc. După ce îi dau rochiţa-jucărie, îmi mulţumeşte: „Doamne, ce frumoasă e! Mulţumesc mult!“. În altă zi îi ofer ultima piesă dintr-un pachet de gumă foarte viu colorat, pe care îl primisem din străinătate, ca pe vremuri. Dau să-l arunc prin maşină. Îl remarcă. „Vaai, ce cutie frumoasă, e superbă! Pot să o păstrez eu? Vă rog mult!“. Îi dau cutia şi exclamă din cale afară de încântată: „Este nemaipomenită, n-am avut niciodată ceva aşa de frumos! Sunt aşa de fericită!“. Te simţi un pic aiurea, reacţia ei e exagerată, dar pe de altă parte e extrem de sinceră, eşti uluit că poti bucura un copil cu aşa de puţin, dar te şi stânjeneşte faptul că eşti în postura asta. O întreb: „Cum
