Pe Pache Protopopescu, la nr. 27, chiar la şosea, cu terasă pe trotuar, e barul „Puţin din tot“. Îmi face mare plăcere să mă duc acolo, de cîte ori reuşesc. Un bar aşa cum ar trebui să fie multe (şi nu prea sînt de acest gen, neostentative, dar cu atmosferă inegalabilă) în „Micul Paris“ – aşa cum sînt în Parisul celălalt, invocat adeseori ca model. Un băruleţ de cartier, îngrijit şi îmbietor, care te întîmpină pe marginea şoselei. În ciuda prafului ridicat de maşini în trafic, ferestrele şi lemnăria terasei sînt strălucitoare şi firma, pe colţ, nu te lasă indiferent: „Puţin din tot“ se dovedeşte, cînd pătrunzi în local, un titlu bine ţintit, care îmbracă un concept. Barul practică o eterogenitate stilistică foarte în vogă astăzi, în controversata postmodernitate, dar nu un melanj care produce confuzie sau n-are nici un chichirez, ci dimpotrivă, unul care trasează cu gust tuşe de culoare pentru un profil şi armonizează o atmosferă. Lucrul nu se întîmplă des, chiar şi în localurile high-class – şi mai ales în cele „de fiţe“, unde sînt şanse mari ca decorurile să nu spună nimic, să fie simplă spoială. În societatea românească „post“ (postrevoluţionară, posttranziţie, postmodernă) mă izbeşte constant ostentaţia – în vestimentaţie, în decoraţiuni, în machiaj: localurile nu fac excepţie, la o adică. Cele cu aer rustic, de pildă, ating, paradoxal, o culme a ostentaţiei, deşi în genul popular. Iată de ce sînt pentru barul de cartier (citadină convinsă fiind), cald şi prietenos, cu oameni care-ţi devin familiari, cu masa ta din colţ sau de la bar, unde bei un cappuccino cum rar mai guşti pe undeva; mici amănunte care ajung să te bucure şi pe care doar tu le cunoşti, pe care le descoperi treptat, fără să le citeşti pe firma de la intrare. Nu e singurul motiv pentru care mă dau în vînt după „Puţin din tot“, după barurile care-şi ascund cochetăria pe străduţe, dar ostent