Când eram copil şi pierdeam un joc, trebuia uneori să stau cu ochii într-un bec strălucitor. Odată cu desprinderea de incandescenţa filamentului, o lume neclară de steluţe mi se înfăţişa dinainte. Până ce efectul trecea, eram ca orb.

Când România a pierdut un joc mult mai puţin copilăresc, a fost silită de „prietenul“ de la est să stea cu privirea aţintită în lumina ideologiei comuniste. Ce a urmat se ştie: ani buni am văzut lumea printre steluţe roşii, cât despre consecutivul efect al orbirii, pare că el încă nu a trecut. Doar ochiul vestic al României mai funcţionează normal. Deşi Sibiul este situat la jumătatea distanţei dintre Veneţia şi cel mai apropiat oraş rusesc, ochiul nostru estic refuză să se deschidă. Dacă ar face-o, multe am putea învăţa.

Despre Putin se vorbeşte în mediile occidentale cu respect şi admiraţie. În anul 2000, proaspătul preşedinte rus era descris de Madeleine Albright ca fiind un bărbat „ager, sigur pe sine, muncitor, patriot şi linguşitor“. Aceeaşi doamnă, fost secretar de stat american, adaugă în 2008 că Putin a devenit cu timpul şi mai încrezător, dar mult mai puţin linguşitor cu occidentalii. Altă personalitate americană, Henry Kissinger, spune despre Rusia lui Putin că nu este un stat dictatorial, dar că, în acelaşi timp, acest stat nu este condus de un democrat. Tot Kissinger avertiza în 1994 că, dacă SUA îşi va duce la îndeplinire programul de ajutorare a Rusiei, perdantă a Războiului Rece, se va ajunge la o situaţie similară cu cea de după primul război mondial, când Germania învinsă şi-a recăpătat puterea şi apetitul revanşard cu sprijinul financiar al învingătorilor. Astăzi se pare că Rusia şi-a revenit economic şi, pentru a nu reedita greşelile trecutului, SUA este obligată să strângă legăturile cu Rusia, indiferent de conduita neoţarului Putin.

Pentru ruşi, filamentul becului este însă fixat în dreptul pupilelor