Ascultindu-ma, poetul Izbasescu se opri o clipa din sforait, adoptind aceeasi pozitie budhista. Pauza nu dura, intr-adevar, decit o clipa, dupa care masina de sforait Izbasescu se declansa din nou. Lis tacu, iar eu am inceput sa urlu. Poetul Gh. Izbasescu s-a izbasit toata noaptea. L-am vazut mai intii stind in pat in capul oaselor. Apoi, tot in pat, pe jumatate infasurat in plapuma, luind pozitia luminare. Globii oculari i se zbateau nefiresc sub pleoapele imense, care ii astupau o mare parte din obraz, cealalta fiind acoperita de buze. Ridicindu-se pe virful picioarelor, poetul cauta sa ajunga cit mai aproape de lustra stinsa, luminata de razele lunii. Buzele sale vinete, umflate ca niste anvelope, mormaiau ceva nedeslusit, in timp ce din gitlej razbatea un horcait lugubru. Mi-am asuptat urechile si m-am rasucit in pat, astupindu-mi fata cu o perna. N-a ajutat la nimic. Sforaitul devenise tot mai persistent. Era ca si cum cineva, undeva (pe cimp?) ar fi pocnit din bici si brusc cerul s-ar fi acoperit de nori inspaimintatori din care ar fi izbucnit tunete si fulgere. A fulgertat mult si bine si a tunat ingrozitor. Dupa care a inceput sa ploua cu picaturi mari ce loveau parchetul ca pe un acoperis spart. Asta, desigur, in inchipuire. Treptat, ploaia s-a transformat in lapovita si lapovita in ninsoare. Crivatul a inceput sa se tinguie, impodobind peretii cu un strat gros de promoroaca. Ma apucasera fiorii. Totusi am incercat din rasputeri sa adorm, insurubindu-mi degetul aratator in cochilia urechii drepte, cea stinga fiind infundata-n perna. Imi tineam ochii inchisi si dintii inclestati, injurindu-l in gind pe prietenul meu, poetul Liviu Ioan Stoiciu, care dormea undeva alaturi, intr-o camera aerisita, impartind "patul cu sine insusi". Organizatorii Festivalului de Neoavangarda insistasera ca si Lis sa ocupe o camera dubla, dar el a preferat, din motive oarecum obscu