Alăturîndu-se noilor senzaţii Vampire Weekend sau Yeasayer, tot din Brooklyn vine şi duoul MGMT cu primul „mare“ album pop al anului. Însă, pop este doar un fel de a scăpa încă din start de aplicarea ştampilei: „eclectic“. Disponibil în Statele Unite încă de la începutul anului, Oracular Spectacular părea destinat, în cel mai bun caz, să ajungă în vîrful unei liste cu cele mai subestimate albume ale anului. Să fim serioşi, cei mai mulţi dintre ascultători nici nu se pot pune de acord cum să le pronunţe numele. Undeva la marginea omniprezentului curent indie, poate şi ca urmare a asocierii cu canadienii de la Of Montreal, pentru care au cîntat ca opening act, muzica lor pare o ciudată progenitură a unei uniuni dintre The Kinks şi Bootsy Collins, vizitînd însă multe zone ale „spectrului muzical“. După succesul primului single, pentru discul de faţă, care le-a adus succesul neprevăzut peste Atlantic, au fost întrebaţi cu ce listă de producători ar visa să lucreze. Răspunsul lor sarcastic a fost Prince, Nigel Godrich (producător care a lucrat cu trupe precum Radiohead, Beck şi Travis), Barack Obama şi „nu Sheryl Crow“. Labelul Columbia l-a trimis în schimb pe Dave Friedman, cel care s-a ocupat de Flaming Lips şi Mercury Rev. Ca de obicei, rezultatul manipulat de maşinăria Friedman reprezintă o superproducţie elaborată şi plină de straturi de sunete şi efecte, distorsionate şi ascunse unele sub altele. „Am refăcut multe din piesele care sunau prea finisat... Dave le-a trecut prin chestia lui care le-a zdrobit şi le-a făcut să sune scîrbos din nou. Sînt mult mai bune acum.“ Ironia acidă cu care e îmbibat albumul devine evidentă încă din „Time to Pretend”, un fel de primă piesă manifest în care Andrew Van Wyngarden şi Ben Goldwasser iau în bătaie de joc lifestyle-ul rock and roll cu versuri ca „Let’s make some music, make some money, find some models for wives / I’ll go to