Să ticluieşti 51 de interviuri nu-i lucru uşor, mai ales atunci când partenerii sunt risipiţi în cele patru zări, purtând cu ei legitime reticenţe, mefienţe ori motivabile retractilităţi şi, uneori, chiar retorsiuni. Cu toţii, într-un fel, coechipieri pentru totdeauna, ar izbucni în plâns, dacă ar afla că le-a ars casa. Sau dacă aceasta ar fi renovată şi s-ar ridica iarăşi storurile de la ferestre. În general, exilul nu sfâşie, ci macină. Nu furnizează decât iluzii şi jocuri cu zaruri fără numere pe ele. Puţin mai contează bunăstarea, pricopsirea. De multe ori exilatul este doar regele unui ţinut de umbre. În artă însă lucrurile stau oarecum diferit. Diaspora muzicală, bunăoară, are acces la cetăţenia unei patrii alterne: arta sunetelor. Astfel, nutreşte speranţa de a adăsta, tihnit, redempţia, căci ajung la adevărata înţelegere numai cei care pornesc din nou pe drumul pierdut cândva şi regăsesc tainele pe care le-au împrăştiat aşa cum împrăştii molozul. Un dialog cu diaspora înseamnă să schiţezi o icoană a sufletului celor pribegi. Dar şi un fructuos şi necesar exerciţiu pentru spirit. Or, aşa cum le-a înfăptuit Sebastian Crăciun, deopotrivă icoana şi exerciţiul semnalizează ceva din neastâmpărul muzicienilor români trăitori pe alte meleaguri. Mărturisirile lor demonstrează că sunt egali în felul cum trebuie să slujească muzica şi nu după cum se aseamănă unii cu alţii. La mulţi dintre ei se simte cum, părăsindu-şi matca, reclamă un fior existenţial, dar şi straniul sentiment că au lăsat pe loc o comoară ascunsă în pământ. La şi mai mulţi însă sesizăm împlinirea profesională graţie pârguirii, la lumina trudei şi talentului, a unor aspiraţii ce s-au dovedit a fi de nezdruncinat. Cu toţii vor să ne dezvăluie patria lor perenă: muzica, singurul loc în care fiinţa se poate mişca nestingherită. Iar Sebastian Crăciun devine martorul discret al acestor confesiuni. Bine info