Era asistenta de la Spitalul Fundeni toată numai suflet. Îiîngrijea dăruită pe bolnavi şi, mai important decît pansamentul steril, le oblojea suferinţele cu un pansament alcătuit din sufletul ei de om bun. A lovit-o, din păcate, şi pe ea necazul de a-i paraliza mama
Era asistenta de la Spitalul Fundeni toată numai suflet. Îiîngrijea dăruită pe bolnavi şi, mai important decît pansamentul steril, le oblojea suferinţele cu un pansament alcătuit din sufletul ei de om bun. A lovit-o, din păcate, şi pe ea necazul de a-i paraliza mama. Ani în şir a întors-o cu cearşaful, a cărat-o în spate să încerce a o aşeza pe closet, îi dădea mîncarea în gură. De repetate ori ofta adînc bătrîna mamă. “Tare te mai chinui, fata mea, mai bine m-ar lua Dumnezeu decît să-ţi fiu o povară aşa de grea.” A sărit în sus de doi coţi fiica asistentă medicală. “Da’ tu nu te-ai chinuit, mamă, cînd m-ai născut? Nu ţipai de durere cînd mă aduceai la viaţă? Îţi întorc grija şi dragostea.” A mai trăit ceva bătrîna mamă şi apoi s-a înălţat la ceruri. A murit cu sufletul împăcat, îngrijită de fiică clipă de clipă. Ei bine, încă de la vîrsta de 10 ani fiica asistentă medicală ştia că nu fusese copilul mamei, că fusese adoptată. N-a lăsat nici o clipă să se cuibărească în sufletul mamei adoptive îngrijorarea că ea s-ar fi schimbat după ce a aflat că alţii erau părinţii ei naturali.
Superbă nobleţe de suflet omenesc. Mi-a revenit în minte această tulburătoare secvenţă de viaţă cînd am aflat cu stupoare de o modificare strîmbă adusă legii adopţiilor de Curtea Constituţională. Noua prevedere aduce grave prejudicii părinţilor care înfiază un copil abandonat, lovind tocmai în oamenii buni, care cu inimă largă şi doritoare de iubire culege un copil aruncat de alţii pentru a-i face leagăn în inima lor. Pînă acum, legea îi ferea pe părinţii adoptivi de pericolul de a apăra iresponsabil păr
