La treizeci şi trei de ani de la apariţia Mitologiilor subiective, ştim mai mult, dar nu destul, despre autorul lor. Octavian Paler a devenit în ultimele decenii un nume atât de cunoscut - deopotrivă pentru casta criticilor literari şi pentru publicul larg - încât primul reflex al cititorului este unul de familiaritate: cu opera şi cu scriitorul ei. Parcurgân­du-i cărţile şi eseurile, răspunsurile la interviuri şi textele publicistice, observăm cu relativă uşurinţă reluările, reiterările, laitmotivele, cele câteva teme dominante, aproape obsesive. Pare că am ajuns să deţinem în extensie şi în profunzime lumea reflexivă a lui Paler, pe care el însuşi a expus-o în numeroase rânduri şi a disecat-o metodic sub ochii noştri. Îi cunoaştem ezitările şi retractilitatea; timidităţile sociale şi obstinaţia morală; mefienţa faţă de progres, de tehnologie, de viitorul "luminos" şi apetitul contemplativ susţinut de refugiile în lectura trecutului "obscurantist"; pasiunea pentru istorie şi comprimarea geografiei la o hartă afectivă unică, de folosinţă proprie: Grecia antică, Spania lui Don Quijote, Lisa natală...

Îl cunoaştem bine pe Octavian Paler, dar numai până la un punct. Şi aceasta fiindcă în orice carte a lui, şi de multe ori chiar pe aceeaşi pagină, autorul ne avansează o explicaţie mulţumitoare asupra subiectului care (se) scrie; după care vine cu nuanţe şi puncte noi ce schimbă perspectiva. E un permanent şi fascinant joc al măştilor alternante şi al identităţilor coincidente, o asumare a complexităţilor naturii umane, recunoscute şi discutate ca atare. Cu cât aprofundezi mai mult subiectul Paler, cu atât acesta se ramifică şi diversifică, se etajează şi reorganizează într-un sistem complex de semne şi referinţe: individuale şi istorice, existenţiale şi culturale. Fiecare frază e un posibil capăt şi un nou început, într-o operă circulară şi non-lineară, în care, fă