INTERVIU ● "Liber să sufăr", o carte scrisă în 17 zile, medicament pe rana iubirii pierdute

Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi "s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap", pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire. Citiţi astăzi a doua parte a interviului.

INTERVIU ● "Liber să sufăr", o carte scrisă în 17 zile, medicament pe rana iubirii pierdute

Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi "s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap", pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire. Citiţi astăzi a doua parte a interviului.

Jurnalul Naţional: V-a împins din spate ca un motor şi dorinţa de a rămîne în posteritate?Adrian Păunescu: Nu. Ca să rămîn în posteritate ar trebui să-mi închipui că voi muri, or eu încă nu m-am gîndit serios la moarte, aşa cum m-am temut să mă gîndesc la felul în care am înmormîntat-o pe cea mai dragă fiinţă a vieţii mele, bunica mea, Ioana Păunescu – înainte ca fata mea, Ana-Maria, să-mi fie cea mai dragă şi apropiată, şi dătătoare de responsabilităţi şi griji. Eu nu m-am recules după moartea tatălui! N-am puterea să retrăiesc pînă la capăt acele lucruri, probabil, dacă aş putea să le scriu pînă la capăt, m-aş prăbuşi o dată cu ele. Ce am scris despre părinţi am scris numai cu ochii întredeschişi! Nu deschişi larg, mi-e frică! Am scris despre moartea mamei. M-am dus în cimitir, la Bragadiru, unde am înmormîntat-o, şi cînd am plecat era o desprimăvărare abru