Curtea Constituţională a luat recent o decizie privitoare la adopţii, care ridică o dilemă morală interesantă. Curtea a fost sesizată de cetăţeanul T. L. B. că legea românească este neconstituţională. Domnul B. are un copil care a fost dat spre adopţie. În momentul în care a început procedura de adopţie, el se afla în proces pentru recunoaşterea paternităţii copilului. Cum încă nu era recunoscut ca părinte, nu a putut să-şi dea consimţământul. Între timp, ambele procese au mers mai departe. Domnul B. a fost recunoscut ca părinte, dar asta nu îl mai ajuta cu nimic, pentru că nu mai avea posibilitatea să se opună adopţiei. Legea românească prevede că părinţii naturali se pot pronunţa doar la începerea procedurii de adopţie. În disperare de cauză, domnul B. a atacat legea la Curtea Constituţională. Şi a avut câştig de cauză. Astfel, autoritatea pentru adopţii trebuie să modifice legea. Ea spune că nu este de acord cu schimbarea (deşi este obligată să o facă) şi că implicarea părinţilor naturali pe parcursul procesului poate duce la şantaje asupra celor care vor să adopte copilul. Între timp, un grup de părinţi adoptivi protestează şi a creat o organizaţie pentru a se opune schimbării legislative.

Cum spuneam, situaţia ridică dileme morale serioase şi dureroase. Domnul B., dacă a făcut atâta tevatură şi a ajuns până la Curtea Constituţională, pare a fi un părinte realmente interesat de soarta copilului său. Pe ce motiv atunci să i se interzică orice implicare în soarta copilului? Pe de altă parte, legea românească este menită să protejeze copilul. Părinţii naturali îşi pot exprima consimţământul doar la începutul procedurii. Astfel, este tăiată orice legătură între părinţii naturali şi cei adoptivi. Practic, primii îşi exprimă consimţământul asupra adopţiei în sine, nu asupra celei făcute de o anumită familie. De ce a adoptat statul român o asemenea lege? Pare o mă