Dacă valoarea unui autor s-ar măsura după arta cu care ştie să-şi irite cititorii, atunci Bourdieu este un autor mare. Ciudăţenia este că, citindu-l, nu doar că simţi nevoia să-l contrazici, dar pe deasupra te surprinzi făcînd-o cu plăcere, savurîndu-ţi de unul singur maliţiozităţile pe care le rosteşti pe seama lui. În fond în asta stă şi farmecul acestui copil teribil al sociologiei franceze: că îţi insuflă pofta de a-l ataca. În privinţa aceasta, lectura lui Bourdieu are un indubitabil efect stenic, căci te motivează şi te incită, influenţîndu-te prin chiar faptul că, pentru a-l contrazice, trebuie mai întîi să faci efortul de a-l înţelege. Bourdieu are cutezanţa rebelilor de aleasă plămadă beligerantă: nu-i pasă de cîtă antipatie adună în ochii adversarilor, şi în plus mai are îndărătnicia de a nu-şi schimba convingerile.

Din păcate, teoreticianul cîmpurilor literare şi al habitus-urilor artistice are două defecte capitale: e sincer pînă la transparenţă şi are ambiţia de a-şi convinge semenii. Adică suferă exact de metehnele care pot duce de rîpă orice autor angajat într-o luptă culturală. Cine poate să mai fie astăzi pînă într-atît de inabil încît să spună ceea ce crede şi, în al doilea rînd, s-o facă cu impetuozitatea misionarului hotărît să adune cît mai mulţi prozeliţi? Ei bine, Bourdieu e unul din adepţii ultimi, încîntător de dăruiţi, ai cauzei umaniste.

Cele două defecte fac ca aplombul retoric al francezului să-ţi provoace o reacţie de suspiciune preventivă: e ca atunci cînd, aflîndu-te în faţa unui caz aparte, nu-i poţi intui de la început diagnosticul. Apoi te lămureşti: paradigma lui Bourdieu coincide cu tiparul gînditorilor din generaţia '68: nivelarea ierarhiilor în numele unor raporturi de forţe sociale, cu privilegierea unor instanţe generale în dauna celor individuale. Persoanele sunt elemente prinse într-o canonadă socială din care nu