Despre valorile semantice, stilistice şi pragmatice ale diminutivelor s-a scris mult: de la semnificaţia denotativă ("obiect mai mic": linguriţă), acestea trec uşor la cea afectivă, emoţională (îngeraş) sau, dimpotrivă, la funcţia de depreciere ironică (reportăjel, vi­luţă). Diminutivele sînt mijloace de atenuare şi de aproximare, realizând chiar gradaţia unor adjective şi adverbe (acrişor, binişor); unele atribuie pur şi simplu o notă ludică, de neangajare, enunţului în care apar, altele se convenţionali­zează în marcarea politeţii pozitive (aşteaptă un minuţel!). Folosirea lor depinde şi de factori sociolingvistici: în afara contextului prototipic - vorbirea copiilor şi mai ales a adulţilor cu copiii (baby-talk) -, diminutivele pot apărea mai mult în vorbirea femeilor sau în cea a bărbaţilor, exclusiv în registrul colocvial sau şi în contexte mai formale. Autoarea unui studiu despre diminutivele greceşti (Marianthi Makri-Tsilipakou, "Greek diminutive use problematized: gender, culture and common sense", în Discourse and Society, 2003) arăta că, în ciuda opiniei comune, cercetările statistice demonstrează că în societatea grecească de azi diminutivele sînt folosite mai mult de bărbaţi. Limbile diferă foarte mult în măsura în care au sau nu datele structurale favorabile producerii de diminutive, dar şi în modul de folosire şi de evaluare a acestora. Sînt semnificative şi domeniile şi cîmpurile lexicale în care diminutivarea e mai puternică, într-o anumită limbă: zone tipic marcate sînt cele ale relaţiilor de rudenie (bunică, verişoară), ale numelor de plante şi animale, ale obiecte casnice, ale lexicului afectiv etc. Româna produce diminutive cu o mare uşurinţă şi cu ajutorul unui număr impresionant de sufixe (despre diminutivele româneşti au scris lucruri esenţiale Sextil Puşcariu - care le-a consacrat chiar teza sa de doctorat, în 1899, la Leipzig - şi Iorgu Iordan