Cum a fost posibil? se intreaba voci avizate sau doar inocente din spatiul nostru public, referindu-se la zecile de ani in care Romania a fost modelata (malformata) de un regim totalitar.
Iar intrebarea respectiva exprima, pentru mine, o dubla curiozitate. Mai intai: cum a fost posibil ca milioane de oameni sa accepte, cu aplauze entuziaste ori cu murmure en aparte, indicatiile pretioase ale unor analfabeti si semidocti ajunsi in varful piramidei printr-o logica a contraselectiei? Cum se explica inmultirea vertiginoasa a comunistilor, intr-o progresie nemaiintalnita in tot Estul Europei? In al doilea rand: cum se face totusi ca in aceste conditii de lagar socialist, modificate numai prin substituirea internationalismului sovietic de nationalismul ceausist, s-a putut dezvolta o cultura si, in cadrul ei, o literatura viabila?
Aceasta problematica nu are cum sa nu intereseze, ea fiind practic intretesuta cu existenta si avatarurile mai multor generatii. Cei care erau tineri in decembrie 1947 si au intrat in regimul comunist ca intr-un cavou larg deschis. Cei nascuti in prima faza a socialismului de stat si care au inregistrat, in timp, diferentele de temperatura si rupturile de nivel. In fine, cei care au aparut in schema in anii epocii de aur si erau inca tineri (sau chiar copii) in decembrie 1989, la iesirea... din cavou.
Pentru unii, ca si pentru altii, lectura cartii lui Dumitru Tepeneag Un roman la Paris mi se pare obligatorie. Amplul si substantialul jurnal, aflat la a treia editie (prima a aparut la Editura Dacia, in 1993), include un "capitol" inedit, cu insemnari din septembrie 1968, considerate confiscate de Securitate, la perchezitia din 1971. Ultima pagina (daca excludem Addenda) este in dreptul datei de 9 martie 1978. Aproape un deceniu, asadar, un deceniu plin si agitat, atat pentru societatea romaneasca in ansamblu, cat si pent
