“Un freamăt de înfiorare trecea prin sală, oamenii se uitau pe ei înşişi...”, spunea Ion Băieşu în anii ’70. Jurnalul Naţional vă aduce luni, 12 mai, o Ediţie de Colecţie dedicată Irinei Loghin.
Pasiunea pentru cîntec o însoţeşte de cînd se ştie. Folclorul i-a fost alint de mică, fiindcă tatăl său punea cîntecul alături de pîine. “Nici nu mai ştiu de cînd am început să cînt, pentru că m-am trezit cîntînd... Tatăl meu avea voce foarte frumoasă. Şi mama avea glas frumos. Eram şase fraţi la părinţi. Tata cînta pe note. Nu avea diapazon, dar nimerea, din gît, orice tonalitate dorea. De la tata am împrumutat acest dar şi acest mir pe care mi l-a pus Dumnezeu în frunte. Pot spune că tata avea în sînge cîntatul, iar la noi acasă era tot timpul o veselie. Tata făcea cor cu noi. Aveam o bancă specială, ne aşeza pe ea şi cîntam pe două sau trei voci. Pe urmă am început să cînt şi singură. Am început să merg la căminul cultural din comună, apoi, cînd am mers la şcoală, dirijam colegii din clasele I-IV”, îşi aminteşte Irina Loghin.
DEBUT. Anii au trecut, iar Irina a crescut. Participa la toate concursurile. “Am foarte multe diplome cîştigate. M-am angajat apoi la fabrica de geamuri din Scăieni. Făceam parte din echipa culturală, care era foarte dezvoltată, plecam în turnee în Iugoslavia, în Bulgaria... Tot atunci m-am înscris la Şcoala Populară de Artă, la Ploieşti. Pe cînd eram în anul III, era aici un profesor de canto, Octavian Cristescu. Cînd am făcut prima oară vocalize, mă acompania la pian şi, văzînd cît de sus urc, a rămas uimit: «Tu ştii că ai o perlă în gît?!!! Uite, eu sînt profesor la Ansamblul Ciocîrlia din Bucureşti. Te sfătuiesc să vii şi tu, fiindcă aici te vei pierde, te vei limita»‘‘. Pînă să fie recomandată de profesor, delegaţii Ansamblului Ciocîrlia au descoperit-o şi au invitat-o să se prezinte la Bucureşti, la concurs. “M-a
