Cultura s-a întors continuu la vechile izvoare. Renaşterea şi clasicismul s-au întors la antichitate, modernitatea la tot ce o precedase, iar postmodernitatea abordează programatic, din noi unghiuri de vedere, tot felul de opere clasice - clasice în sensul cel mai larg al termenului, acela de opere intrate în conştiinţa culturii universale. Atât în teatru, cât şi în dans am urmărit, în ultima perioadă de timp, o serie de opere după alte opere. Voi da numai câte un singur exemplu din aceste două arte scenice, exemplu pe care nu l-am ales însă la întâmplare, ci pentru că fiecare reprezintă o fericită reconfigurare a unei capodopere: în teatru, Experimentul Iov, al lui Mihai Mănuţiu, piesă în care, spectatorii, ţinuţi în afara unui zid înalt, puteau privi doar prin mici fante, ceva ce s-a petrecut cândva, în altă lume, dar se va petrece mereu, zbuciumul şi chinul unui etern Iov, greu încercat de Dumnezeu, pe care puteau să-l înţeleagă cu atât mai uşor, cu cât drama lui era pusă în pagină într-un limbaj contemporan - şi în dans, Giselle-ul lui Mats Ek, spectacol în care, la sfârşitul primului act eroina înnebunea de durere, dar nu murea, cel de-al doilea act ne mai desfăşurându-se în lumea fantastică a ielelor, ci tot într-o lume de dincolo de real, dar ancorată totuşi în acesta, lumea copleşitor de dureroasă a unui azil de nebuni. De fapt, ce au reuşit cei doi creatori mai sus citaţi? Au reuşit să pătrundă esenţa operelor la care s-au întors, abordându-le cu un ochi proaspăt, inspirat şi apropiat, în acelaşi timp, sensibilităţii contemporane.

De curând, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, a fost reluată, într-o nouă montare, concepută de dansatorul şi coregraful Gheorghe Iancu, capodopera cea mai reprezentativă a dansului clasic, Lacul lebedelor, de Piotr Ilici Ceaikovski. Pe Gheorghe Iancu l-am cunoscut, cu foarte mulţi ani în urmă, şi l-am apreciat, atât ca dan