Era clar aproape pentru toată lumea că discursul oficial al regimului comunist despre realităţile interne, triumfalist şi festivist, era nu doar înşelător, ci de-a dreptul mincinos. Dar o replică deschisă era imposibilă. Dovezi vii, fra­­pante şi înfricoşătoare, erau închi­sorile şi persecuţiile. Opoziţia din interior faţă de regimul comunist, mai ales în primii lui ani, putea aduce moartea celui care îndrăznea. Mai târziu, în anii '60, se puteau critica erorile trecutului (unele dintre ele), dar la început, imediat după 30 decembrie 1947, după proclamarea Republicii Populare, când regimul nu avea trecut, ci numai prezent, orice critică sau minimă observaţie sceptică erau imposibile. Dubiile erau periculoase, erau contra-revoluţionare. Oricum, un text literar nu avea această libertate de a se îndoi sau de a reflecta la ceea ce se întâmplă prin prisma unei conştiinţe reflexive. Activitatea entuziastă, adeziunea efuzivă erau singurele soluţii salvatoare: "Nu mai sta pe gânduri,/ Treci în rânduri" - îndemna una din lozicile versificate ale momentului. Individul nu avea dreptul la singurătate şi la reflecţie, la opţiune personală. Alternativa obligatorie era masificarea euforică în lupta pentru biruinţa comunismului şi pentru viitorul luminos. Literatura era confiscată ideologic şi obligată să propage lozincile oficiale. Cel puţin un deceniu (1948-1958), literatura oportunistă, propagandistică, total obedientă faţă de Partidul Muncitoresc Român, era singura posibilă, singura publicabilă. A gândi şi a comunica ceva pe cont propriu, aparte de colectivitate, în secret, comporta un risc enorm. Scriitorul nu avea (nu trebuia să aibă) viaţa personală, intimitate cu atât mai puţin. Însingurarea, ezitările, gândul morţii, îndoielile, dragostea, libertatea opţiunii, speranţa în Dumnezeu - considerate reminiscenţe burgheze demobilizatoare - încurcau efortul de construcţie proletar