Suntem agresaţi zilnic de atâtea aberaţii, mizerii şi diversiuni întru buimăcirea "populaţiei", încât mă simt tot mai des înhăţat în ghearele descurajării, ale tentaţiei de a renunţa la orice reacţie. De ce să mai scriem despre? Ne imaginăm că ne va citi şi altcineva în afară de noi, aceştia, o minoritate dependentă fiziologic de scris, de carte, de revista de cultură? Şi chiar dacă - hai să zicem - măcar o parte din acel "public ţintă" pe care-l avem în vedere în actul scrierii ne-ar citi, ce s-ar întâmpla? Nu s-ar întâmpla nimic. Carapacea nesimţirii e atât de groasă, încât n-o poate străpunge nici o idee, cu oricâtă pregnanţă stilistică ar fi ea lansată. Evoluăm - ba involuăm! - pe culoare a căror şansă de întâlnire e tot mai îndoielnică. Cui să-i pese? Noi cu scârţa-scârţa pe hârtie, ei cu biznisul, cu matrapazlâcul, cu talcşăul, cu nunta ori cu botezul secolului, cu prăpădul mistreţilor, cu campania, cu resuscitarea promisiunilor moarte, cu picior spate gios şi pupatul piaţa endependenţi.
Aşa acum, când încerc să dau expresie unei "opinii", unei "atitudini", cum îi şade bine unui cetăţean responsabil, pe tema acestui "Pact pentru educaţie", stau şi mă întreb dacă are vreun rost. Dacă nu cumva impulsul meu cu civică motivaţie nu rămâne doar o reacţie de defulare într-un moment de apelpisire faţă cu absurdităţile care ne împresoară. Căci - vorba unui vajnic bărbat - ce se întâmplă? Se întâmplă că ceea ce, la o primă vedere, pare o iniţiativă în fine salutară - mai bine mai târziu... - nu este de fapt decât o consacrare retorică a unei normalităţi ce se lasă aşteptată. E ca şi cum am convoca un impozant conclav pentru a decide că, oricine s-ar afla la guvernare, brutăriile trebuie să producă fără oprire o pâine care să nu dăuneze grav sănătăţii. Asta încă n-ar fi nimic dacă, mai departe, doar la o răpide ochire, n-ai constata că "documentul" e o aglo
