In cultura noastră, puternic irigată de spiritul lui Mitică, vom răspunde imediat: "De frânghie!" Mardeiaşii corectitudinii politice vor sări şi ei ca arşi: "Pentru a-mi impune cu forţa valori pe care le detest. Jos terorismul creştin!" Noncreştinii nu vor ezita, la rându-le, să denunţe agresivitatea unui semnal sonor îndreptat, desigur, împotriva existenţei lor. Mă mir că ecologiştii n-au cerut încă interzicerea bătăilor de clopot, din cauza poluării sonore! Obiectul în sine apare în epoca bronzului, cunoscând ulterior, la chinezi, o largă răspândire. La popoarele primitive, într-o formă rudimentară, era folosit pentru a avertiza împotriva spiritelor rele, pentru a anunţa schimbarea vremii sau pentru sărbători. Degeaba le vei spune că acest instrument sonor nu e o invenţie creştină şi că, de altfel, creştinismul nu are dreptul de folosinţă exclusivă a clopotelor. Activitatea în mânăstirile budiste este reglementată tot prin clopot. E drept că la creştini - la catolici - el a dobândit şi funcţii simbolice: de întrupare a vocii lui Dumnezeu şi a semnalării existenţei Paradisului.

Şi totuşi, de ce trag clopotele? În vremea noastră şi în civilizaţia noastră, pentru a anunţa ora, pentru a semnala începerea sau sfârşitul ceremoniilor religioase, pentru morţi, naşteri şi botezuri, pentru zilele de sărbătoare, pentru incendii, inundaţii şi alte calamităţi. În istoria navală, există un amplu capitol dedicat funcţiilor de comunicare şi semnalizare ale clopotului. N-au trecut mulţi ani de când clopotele reprezentau prezenţe vii în viaţa comunităţii. În oraşul în care am crescut, auzeai din orice punct cel puţin clopotele catedralei ortodoxe şi ale celei catolice. Era, pentru urechile noastre, echivalentul formulei din vremea cetăţii medievale: "E miezul nopţii şi e linişte, seniori!" Astăzi, sufocate de cacofonia traficului haotic, de amplificarea demenţială a zgomotelor