Într-o dimineaţă mohorâtă de marţi, s-a întrerupt curentul. Nu m-am neliniştit, nu e o noutate pentru cine a trăit şi în comunism. Noutatea a fost că lucram la computer, la nişte slide-uri în PowerPoint, un program de prezentare care te ajută să pui pe pagini separate, secvenţiale, imagini şi text, după plac, lucruri care pot fi apoi proiectate. Când s-a produs pana de curent, nu mai mult de câteva secunde, lumina şi calculatorul s-au stins deodată. Era o zi ploioasă şi am rămas aproape în beznă. Apoi lumina s-a reaprins, însă calculatorul nu. Am apăsat pe butonul de aprindere. Atunci bietul meu computer mi-a dat un spectacol cu adevărat tulburător. Încerca să-şi revină după şocul suferit, dar ce se întâmpla cu el îţi strângea inima. Părea să caute şi să nu găsească, făcea încercări disperate să revină la normal, reuşea câteva secunde, apoi recădea în haos, torsul lui de pisică, acel sunet inconfundabil care-ţi arată că e în curs de reorganizare se auzea neîntrerupt, clepsidra prin care curge timpul electronic apărea ameninţătoare de câte ori atingeai ceva, beculeţul roşu pâlpâia dezordonat, vegheat de cel verde. Ecranul, al cărui fond este la mine albastru, îşi schimba mereu aspectul şi de câteva ori, fără să se stingă, a devenit totuşi insuportabil de negru, apoi s-a mai luminat puţin, cenuşiu ca un poem de Bacovia. Între timp trecea prin toate metamorfozele, una mai ciudată decât alta. Am încercat să-l ajut, dar toate comenzile, toate căile mele de acces către maşinărie erau blocate, iar când s-a arătat săgeţica mouse-ului a stat în acelaşi loc, lipită cu clei. A trebuit să-l las să se chinuiască singur, lucru pe care îl şi făcea, cu vizibil efort. Cel puţin nu încremenise cu totul, se mişca, se odihnea puţin, ca o pauză de recăpătare a suflului, apoi pornea iar. Povestea a durat câteva ore, timp în care mi-am găsit şi eu de lucru, dar mă uitam când şi când c