E greu de spus dupa ce criterii se mai asociaza criticii pe la noi, dar, daca ne luam dupa Labirintul de oglinzi (Polirom, 2007), Catrinel Popa pare sa tina de breasla teoreticienilor. Caci, chiar daca nu zice numaidecat de teorie, debutul autoarei are ambitia sa ofere macar o "poetica a metatranzitivitatii" (insa nici pe aceasta dintr-o data, ci doar pe "repere").
Si, intr-adevar, reperele ne sunt oferite cu asupra de masura, de vreme ce jumatate din carte cuprinde cateva "consideratii preliminare" pentru "schitarea" unei "fictiuni teoretice". Altfel spus, primele doua capitole trateaza despre teoriile referintei fictionale, ale genurilor si ale "limbajului poetic". De fapt, aici se releva si principala calitate a autoarei, si anume capacitatea de a manipula corect un limbaj conceptualizat si de a rezuma fidel anumite texte cu un grad sporit de dificultate.
Mai mult, aceasta trasatura nu constituie doar principala, ci chiar singura calitate a lui Catrinel Popa. Desi, la o mai indulgenta bagare de seama, s-ar mai putea descoperi inca una: Catrinel Popa este sufletista peste poate si pun pariu ca n-ar face rau nici unei muste; cu atat mai mult unor ditamai teoreticieni, ei insisi innaraviti in rele. Si oricum, chiar si atunci cand le zice "de rau", Catrinel Popa ne arata ca, de fapt, nu ea le zice, ci tot altii. De pilda, lui Aristotel i-o zice Giovanni Bottiroli, lui Barthes i-o zice Compagnon, lui Terence Cave i-o zice Ricaur und so weiter.
Si totusi, oricat de nobil ar fi in ordine morala, sufletismul nu-i chiar de trecut in CV-ul unui critic literar. E foarte firesc ca teoreticienii sa se certe; si e foarte frumos ca, in Labirintul de oglinzi, autoarea il asculta pe fiecare in parte; insa, din moment ce Catrinel Popa a avut grija sa ne reaminteasca de-a lungul a peste 100 de pagini ca teoreticienii literari sunt niste oameni maturi, capabil
