Revăzut de curînd, am sentimentul că Omul elefant, poate cel mai bun film al lui David Lynch, nu a pierdut nimic din intensitatea primei vizionări. O parte din temele dragi regizorului se află aici, tema monstruozităţii fiind în centrul preocupărilor sale. Venind dinspre partea întunecată a lumii, monştrii lynchieni nu au nimic feeric, şi, din fericire, nici plictisitoarea recuzită de efecte din filmele gore, ei sunt produsul unui romantism întunecat cum este cel german cu note de un grotesc hoffmannesc derivat pînă la rafinamentele maladive ale esteticii decadente, aşa cum am putut vedea în Twin Peaks (1990) sau în Blue Velvet (1986) peste care pluteşte ca un văl un indicibil sentiment al voluptăţii răului. Extraordinar în filmele lui Lynch este o anumită psihologie abisală a monstruosului, cu cîntecul ei de sirenă. Din acest punct de vedere Omul elefant schimbă sensul monstruosului, revelînd umanitatea acolo unde ne-am aştepta cel mai puţin s-o aflăm. Înainte de a fi descoperit de chirurgul Frederick Treves (Sir Anthony Hopkins), John Merrick (John Hurt) nu reprezintă decît o atracţie de bîlci, ce-i drept, cea mai spectaculoasă. Diformităţile sale care i-au şi conferit numele de scenă, Omul Elefant, fac din el un caz interesant pentru ştiinţă, doctorul închiriindu-l iniţial pentru o prelegere ţinută cu aplomb în faţa colegilor interesaţi de manufactura corporală a unui degenerat. Oferindu-i-se o a doua ocazie de a-l cunoaşte, după ce-l decretase iniţial imbecil, doctorul Treves descoperă uluit în Merrick o persoană extrem de sensibilă, onorabil cultivată şi-l răpeşte proprietarului "circului", brutalul domn Bytes (Freddie Jones). Gestul nu e conştientizat în întreaga sa amploare, dar el capătă consistenţă pe măsură ce doctorul va întîmpina serioase probleme privind instituţionalizarea lui Merrick, reuşind să-l convingă pe directorul spitalului, Carr Gomm (John Giel