Acum patruzeci şi doi de ani am participat, ca interpret al unui scriitor italian invitat al Uniunii Scriitorilor, la manifestările prilejuite de centenarul lui George Coşbuc (1866-1918). Îmi amintesc de autocarele şi automobilele înaintând în caravană spre satul natal al poetului. Iar aici, peisajul l-ar fi înflăcărat şi pe cel mai blazat activist de partid. Mari mulţimi de locuitori ai regiunii şi de mai departe fuseseră dispuse pe dealurile înconjurătoare şi - după destule repetiţii, probabil - strigau laolaltă, sau pe sectoare, din toate puterile: "Bade Gheorghe! Bade Gheorghe-e-e!" Era mişcător şi oleacă ridicol. De pe o estradă, invitaţi din ţări străine, ca şi autori de pe la noi, spuneau una şi alta despre importanţa lui Coşbuc. Cum să nu-ţi vină în minte arta poetică înfocat patriotică din "Poetul" - retorică, armonioasă şi autentică. După sugestia socratică a sorţii care întinde paharul de otravă, aluzia cristică ("pironul aceleiaşi cruci") se învecinează cu păgânul lar, revenind la altar (cunoscut ca masă de sacrificii aduse zeilor şi de civilizaţii de dinaintea revelaţiei creştine) - aici, altar al speranţei.

Sunt suflet din sufletul neamului meu

şi-i cânt bucuria şi-amarul -

În ranele tale durutul sunt eu,

şi-otrava deodată cu tine o beu,

Când soarta-ţi întinde paharul.

şi-oricare-ar fi drumul pe care-o-s-apuci

Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci

Unindu-ne steagul şi larul,

şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,

Acolo-mi voi duce altarul. (...)

Ca şi în cazul lui Alexandru Macedonski - un "clasic al literaturii române", de altă anvergură! - aleg răsfoirea operei poetice coşbuciene, în ediţia în două volume de la Chişinău (Cartier, 2001). Primul vers din "Noapte de vară", cu care se deschide culegerea Balade şi idile, este de o neverosimilă platitudine: "Zările de farmec pline". Nu e vorba