La început n-a crezut în el. Nu părea suficient de destoinic să apere Bucureştiul. Nu avea dinţi suficient de ascuţiţi. L-a acceptat doar pentru că nu avea o soluţie mai bună. Videanu, Negoiţă nu voiau Primăria Capitalei.

A venit apoi lansarea candidaturii, unde a mârâit un ameninţător: „Bat tot!“. Cuvintele strunjite printre dinţi au sunat bine în urechile lui Băsescu. Preşedintele trebuie să fi fost satisfăcut. Ca un stăpân care constată că lecţiile de dresaj aplicate câinelui au efectele scontate. Că poate să-l scoată în oraş fără să se teamă că, dacă va fi atacat de maidanezi, patrupedul, pe care odinioară îl credea molâu, se va ascunde în primul boschet.

Cu siguranţă, Băsescu s-a gândit că Blaga ar putea fi cerberul potrivit să apere Capitala. Condiţia esenţială părea îndeplinită. Buldogul părea însetat de sânge. În campanie, electoratului trebuie să-i dai sânge, să-l faci să-i clocotească sângele în vene. Să vadă roşu în faţa ochilor, mintea să i se întunece, emoţionalul să ia loc raţionalului şi, cu creierul spălat, să meargă la urne „programat“ să voteze împotriva sistemului ticăloşit. Un electorat emoţional, aşa cum este cel autohton, trebuie emoţionat până la lacrimi. De furie. Politicienii de cursă lungă ştiu că, în România, a atinge coarda sensibilă a alegătorului este mult mai eficient decât a-l pune să gândească. Să aleagă raţional din sumedenia de oferte electorale. Pentru a merge la sigur, ai nevoie de încăierare generalizată. O încăierare care îi permite lui Băsescu să coboare în arenă. Să muşte din cei care vor să-l doboare pe buldog.

Mai ales că buldogul e slab. S-a dovedit a fi, în viziunea preşedintelui, doar un pudel pricăjit, iar discursul său de campanie, un scheunat firav. Ceva trebuia făcut. Cineva trebuia să declanşeze tămbălăul. Băsescu nu a stat pe gânduri. „Campania din Bucureşti e un blat!“, a decre