Sunt sânge din sângele ei, deşi nu-i zic mamă. Îi iubeşte ca pe lumina ochilor. Din puţinul ei îşi rupe de la gură să le dea lor. Pentru ei trăieşte, pentru ei zâmbeşte, pentru ei oftează şi lăcrimeză, de când au venit pe lume: pentru nepoţii ei, cărora ea le-a fost şi mamă, şi tată.O cheamă Alice. O fetiţă slăbuţă şi măruntă, cu ochi întunecaţi şi şovăitori, ce se agaţă mai mereu de braţul fratelui mai mare, Neluş. Mai în vârstă cu doar doi ani, dar cu statura robustă şi cu o sclipire îndrăzneaţă în ochii umbriţi de sprâncene groase. Unul lângă altul sau despărţiţi, nepoţii Ioanei Oprea nu seamănă prea mult nici fizic, nici la caracter. Şi totuşi, un lucru îi uneşte definitiv, dincolo de gradul de rudenie: destinul nefericit. Pare că s-au născut într-o zodie neprietenoasă. Sărăcia le-a fost de la început oaspete în casă. Nu era însă de ajuns. Încă de prunci, cei doi fraţi au rămas orfani de mamă. Şi pentru ca greutăţile să le strivească de tot umerii firavi, tatăl a căzut în patima băuturii. O singură fiinţă a mai rămas să-i ocotească, să le şteargă lacrimile: bunica. „Dacă nu ar fi fost ea, poate că nu mai eram nici noi“, gândeşte cu voce tare Alice, aruncând priviri furişe către fratele ei, mai stăpân pe situaţie şi emoţii. „Nici nu ştiu de unde are atâta putere! La 60 de ani, noi ar trebui să avem grijă de ea. Cu toate astea, ea ne îmbracă, ea ne spală, ea ne ceartă şi tot ea ne ia în braţe. Mamaia noastră... O iubim mult, cât pe amândoi părinţii la un loc!“.

O pensie de 250 de lei Ninsă de ani, cu chipul brăzdat înainte de vreme de urmele necazurilor care au trecut peste ea, Ioana îşi urmăreşte cu dragoste nemărginită copiii de suflet. Nu sunt ai ei. Dar dacă Dumnezeu a vrut să le ia mama, iar tatăl a apucat pe căi neînţelese, ce să mai facă?! Îi creşte ea, aşa cum şi-a crescut propriii copii. Nu are pământ, doar o căsuţă prăpădită, gârbovită şi ea d