Într-o geroasă zi de Făurar a anului 1939, în familia Loghin venea pe lume al cincilea copil: Irina.
Gura Vitioarei, o feerică zonă cu dealuri şi culmi prelungi sau mai domoale la poalele cărora îşi croieşte făgaş rîul Teleajen, cu lunca prunduită şi umbrită de zăvoaie răcoroase. Este leagănul copilăriei îndrăgitei interprete Irina Loghin. “M-am născut la 19 februarie 1939, în comuna Gura Vitioarei, de lîngă Vălenii de Munte. Mama, Elena, era localnică, iar tatăl, Efrim, era venit din zona Chişinăului, ca logofăt pe plantaţiile de vii de la Valea Călugărească. Tata era foarte credincios. Voia să devină călugăr, dar cum la Valea Călugărească erau atîtea fete frumoase, printre ele şi mama...”, Irina Loghin, zîmbind, ne lasă pe noi să tragem concluzia.
Pasiunea pentru cîntec o însoţeşte de cînd se ştie. “Nici nu mai ştiu de cînd am început să cînt, pentru că m-am trezit cîntînd. Tatăl meu avea voce foarte frumoasă. Şi mama avea glas frumos. Eram şase fraţi la părinţi: Margareta, sora cea mare, care a avut grijă de toţi fraţii, Ionel, Elena – Nuţi, cum îi spuneam noi, Florica, apoi am venit eu, Irina, iar după mine, la 7 ani, s-a născut fratele meu, Nicolae. Tata cînta pe note. A învăţat de copil, în Basarabia, pe cînd era la călugărie, însă n-a apucat să depună jurămîntul de călugăr. Nu avea diapazon, dar nimerea, din gît, orice tonalitate dorea. De la tata am împrumutat acest dar şi acest mir pe care mi l-a pus Dumnezeu în frunte. Pot spune că tata avea în sînge cîntatul, iar la noi acasă era tot timpul o veselie. Cîntam cînd venea cineva la noi acasă. Tata făcea cor cu noi. Aveam o bancă specială, ne aşeza pe ea şi cîntam pe două sau trei voci. Pe urmă am început să cînt şi singură. Am început să merg la căminul cultural din comună, apoi, cînd am mers la şcoală, dirijam colegii din clasele I-IV”, continuă Irina Loghin pe firul amintirilor.
C
