Golani, palavragii, cartofori, snobi, mahalagii, şmecheri şi lichele, îmbrãcaţi frumos de prin mall-uri, pândesc pe la colţuri de stradã posturi de conducere, onorabile şi respectabile, visând porta-voci cu care sã-şi strige o posibilã celebritate şubredã ce nu ar dura mai mult de câteva zile.Visul lor cel mai de preţ este sã reuşeascã mereu sã-şi ascundã adevãrata faţã, cea cu care se duc singuri la culcare, în fiecare searã, libidinoşi şi obosiţi de atâta teatru ieftin pe care îl servesc în fiecare zi celor din jurul lor, de atâtea încercãri de a pãrea. Hamlet a dat demult rãspunsul, descoperindu-le figura hidoasã şi roasã de perversitate, dar lichelele nu ştiu şi nu vor şti niciodatã acest lucru: „Nu pare doamnã, este!”, spunea prinţul din nord şi dezvelea voalul întunecat al zeiţei Isis, pe care netrebnicii nici mãcar nu pot sã-l vadã.

     Alãturi de  România profundã, existã, ca un lichean, o altã Românie, o Românie a lichelelor cu pretenţii, parfumate şi asortate cu maşini scumpe, o Românie a burgheziei post-moderne, coafate, lustruite, educate prin magherne şi mahalale, sorbind din bãuturi rafinate şi savurând nesãtui lucruri uşoare, auzite şi memorate cu greu, imitate şi asumate fãrã nici cea mai micã urmã de mustrare.

    Cumpãrând frânturi de mântuire prin donaþii mai mari, sau mai mãrunte, dar cu multe ecouri, burghezii zilelor noastre, se considerã misionari creştini, binefãcãtori ai omenirii, coborâţi de pe cruce,  trimişi şi însemnaţi, mirositori de tãmâie şi încununaţi de lauri veştejiţi, înnotând într-o baltã stãtutã pe care nu au încetat nicicând sã o ia drept viaţã.

     Îi vedem peste tot, dupã „ierarhie”: în piaţã, pe stradã, în baruri, susţinând discursuri beţivilor cu drept de vot, la televizor, pe stadioane în tribune oficiale, fumând trabucuri scumpe, chemându-i „Gigi” sau altfel, puternici, impunãtori, cu prizã la lic