De multă vreme se tot afirmă, în diverse forme, că "avem o presă proastă". Chiar oameni din interiorul breslei îşi exprimă, uneori categoric, opiniile negative despre ziare şi jurnalişti. Se fac adesea comparaţii cu presa "din Occident" şi se exclamă defavorabil: "noi n-o să fim niciodată ca ei!"; "n-o să avem niciodată un Le Monde!"; etc., etc. Din moment ce nu avem şosele mai bune, o administraţie publică mai eficientă ori o justiţie necoruptă, de ce am pretinde să avem o presă mai bună? Situaţiunea e ceva mai complicată, iar "tema" se ramifică: pe de o parte, trebuie să ne întrebăm de ce calitatea presei nu e mai bună în general, iar pe de altă parte, trebuie să analizăm situaţia presei de calitate.
Jurnalişti vs manageri?
Dacă privim în urmă, constatăm că principalele ziare care au traversat tranziţia au progresat sau, în orice caz, şi-au găsit un statut clar. România liberă de azi e cu totul altceva decît ziarul militant anticomunist din anii â90: a separat informaţia de opinie, şi-a îmbunătăţit grafica, a adunat o echipă de comentatori de calitate. Adevărul nu mai e nici el ce-a fost: trece printr-un proces de reconstrucţie şi de schimbare a publicului-ţintă. Cotidianul se re-construieşte, de cîţiva ani, ca ziar "pentru cititori de elită" şi a introdus pe piaţa noastră "tehnica" inserturilor (preluată apoi şi de alţii): cărţi, CD-uri etc. Evenimentul zilei a depăşit de mult epoca "găinii cu trei picioare" şi s-a străduit să se transforme în ziar de referinţă, inclusiv prin constituirea unui "Senat" format din editorialişti de renume. Dar toate aceste ziare nu au, deocamdată, rezultate spectaculoase în materie de tiraj: Cotidianul a crescut cu greu (şi se pare că mai ales datorită inserturilor), celelalte au scăzut faţă de acum cîţiva ani, cînd - paradoxal? - nu-şi construiseră actualul profil de ziare de calitate. E adevărat, schimbarea lor de
