Pentru bucătarii din Europa şi în special cei din Marea Britanie, coriandrul era, până nu demult, un ingredient universal, care putea fi folosit în orice preparat. Frunzele acestuia, proaspete sau uscate, sunt presărate pe zeci de feluri de mâncare în întreaga lume.Coriandrul a devenit una dintre mirodeniile preferate ale europenilor, depăşind pătrunjelul şi busuiocul. Există persoane cărora nu le plac însă şi gustul acrişor al plantei de coriandru şi mirosul specific al acestui condiment. De altfel, termenul „coriandru“ este derivat din grecescul „koris“, care înseamnă ploşniţă, tocmai pentru că se spune că aceste insecte au un miros asemănător cu cel al plantei. În Europa, coriandrul nu este o mirodenie nouă. Mai degrabă putem spune că este un condiment uitat. Adus pe aceste meleaguri de către romani, s-a adaptat foarte repede mediului de aici şi a început să crească pe câmpii asemenea buruienilor. După ce acesta a fost preferat până în jurul anului 1400, după mai bine de 500 de ani, planta a revenit în atenţia bucătarilor, în ultimele două decenii fiind cultivată special pentru a condimenta mâncărurile europenilor. Până atunci, bucătarii foloseau pătrunjelul. Coriandrul este utilizat de sute de ani în bucătăria indiană, deşi este originar din Orientul Mijlociu şi sudul Europei, şi se ştie că era preferat de locuitorii din valea Indus, din Pakistan, pentru că în siturile arheologice de aici au fost descoperite seminţe de coriandru conservate în cea mai bună stare.

Un condiment universal Cu toate acestea, coriandrul nu este un condiment exclusiv indian şi se cunosc cel puţin alte două ţări în care mirodenia este folosită foarte des. Spaniolii au „împrumutat“ planta din Mexic, acolo unde este un ingredient de bază pentru celebrele sosuri picante. Este folosită în bucătăria thailandeză de mai bine de 400 de ani. Totuşi, această plantă ar trebui utilizată