Canada a fost o vreme locul la modă pentru românii (de obicei cu studii superioare) care nu-şi găseau locul în societatea românească de tranziţie a anilor ’90. Era pe atunci de-a dreptul fascinant să afli că poţi primi de la început tot ce-ţi doreşti, de la casă pînă la frigider, că poţi plăti totul apoi, în timp, după ce-ţi faci un rost. Vizele se obţineau relativ uşor, în condiţiile în care mai apropiatele ţări ale Europei de Vest nu erau aşa uşor accesibile esticilor. Canada era un paradis al civilizaţiei şi al şanselor. Au plecat o mulţime de ingineri şi alte categorii de oameni, pentru care în România orizontul părea cît se poate de îngust. După un timp au început să vină înapoi peste Ocean tot felul de poveşti. Totul era foarte bine, mult mai bine decît în România, dar cu unele mici probleme. Totdeauna sînt unele mici probleme cînd faci o schimbare atît de radicală. Mai ales cei din zona franceză, de pe la Montréal, se plîngeau de sistemul medical de acolo, foarte simplu şi oarecum brutal. Apoi, un serviciu bun nu se găsea chiar imediat. Mai toţi au trecut prin clasica fază de administrator de bloc. Erau însă anii acomodării. După o vreme, unii şi-ai găsit servicii bunicele. Dar au început să tot explice prietenilor rămaşi în ţară că, în afară de serviciu, nu prea mai ştiu altceva. Că banii se cîştigă mult mai uşor, dar că se duc pe diversele rate la credite şi cheltuieli curente. Că prietenii, în cazul în care mai erau şi alţi români prin zonă, nu prea erau prieteni şi că, oricum, nu prea aveau timp de întîlniri la o bere, ca în România. Cît despre relaţii cu localnicii, toţi spuneau (fără excepţie) că nu se pune problema altui gen de relaţii decît al celor de serviciu. Nu se plîngeau, era oricum mai bine decît în România, dar aveau, vezi Doamne, ca tot omul care încearcă să-şi facă un rost prin altă parte, unele mici neca-zuri. Şi o bună parte din an c