În Franţa, bufonii de serviciu de pe scenă au ceva în comun cu scriitorii de serviciu din culise: vocaţia de a fi un "negru", un sclav.
Cultura de divertisment îi ţine în mare cinste pe imitatori. Sînt curtaţi de toate emisiunile de radio sau de televiziune, umplu stadioane întregi sau uriaşe săli de spectacol. Cu cîteva minute înainte de ora de seară a ştirilor, informaţiile zilei sînt livrate în şarje spumoase prin imitarea mai ales a politicienilor, spre deliciul fanilor emisiunii Les Guignols de lâinfo, difuzată în direct pe Canal+. Vocea păpuşilor e a unui imitator "celebru" în deghizarea sa, pentru că toată lumea ştie despre cine este vorba, anonim în notorietatea sa, pentru că împrumutînd tonul, timbrul şi ticurile verbale ale lui Sarkozy, spre exemplu, le uită pe ale sale, se dezice de identitatea proprie. De aici vine şi melancolia bufonului de serviciu: invitat la o emisiune muzicală, unde, evident, a imitat şansonete şi cîntăreţi cunoscuţi, un alt imitator (celebru) al Franţei a mărturisit că visează să scoată un album cu vocea proprie... În nomenclatorul culturii de divertisment a Franţei, artistul-imitator e o adevărată meserie, onorabilă, pentru moment la modă, deci bine plătită, o slujbă fără complexe, doar cu ceva nostalgii benigne...
Lucrurile se complică atunci cînd anonimatul devine regula de aur a meseriei. E cazul "scriitorilor de serviciu" care, uitaţi în culise, simt nevoia să iasă din cînd în cînd pe scenă, uitînd, la rîndul lor, că şi-au asumat prin contract condiţia de "sclav". M-am întrebat întotdeauna cînd au timp politicienii sau diferite personalităţi ale Franţei să scrie zeci de cărţi, într-un ritm pe care l-ar invidia şi cea mai versată dactilografă... Simplu: nu ei au timp. Timpul e al "negrilor" plătiţi să scrie în locul şi în "numele" lor, în deplin, bine intenţionat şi de nemărturisit anonimat. Le Figaro Littéra
