Uimitor de aristocratic, Ciobănescul de Berna este unul dintre cei mai atractivi câini utilitari elveţieni, cu roba lor sclipitoare neagră, moale şi mătăsoasă, conform site-ului animale.ro. Originile acestei rase pot fi urmărite până în urmă cu 2.000 de ani, când romanii au invadat Elveţia, iar aceşti câini serveau la mânarea turmelor de animale, dar şi pentru pază. Câinii romani, de tip mastiff, au fost probabil încrucişaţi cu cei autohtoni ciobăneşti, care erau foarte bine adaptaţi condiţiilor climatice vitrege ale Alpilor elveţieni. Ciobăneştii de Berna erau pe atunci folosiţi şi la tractarea carelor ce transportau ţesături sau produse de băcănie dintre-un sat în altul. După 1800, această rasă aproape a dispărut din cauza creşterii interesului pentru Saint Bernard şi a lipsei de preocupare pentru realizarea unui program de creştere şi înmulţire corespunzătoare a acestor câini. Această situaţie s-a menţinut până la începutul secolului trecut, când chinologul elveţian Herr Franz Schertenlieb a început să colinde locurile de origine ale acestei rase şi a găsit ultimii ei supravieţuitori pe văile Alpilor. El a înregistrat un oarecare succes, mai ales în regiunea Durrbcah, din Berna, fiind ajutat de profesorul Albert Heim, de la Universitatea din Zurich. Mulţumită lor, Ciobănescul de Berna a revenit în atenţie ca şi rasă. Iniţial, aceşti câini erau cunoscuţi sub numele de „Gelbbackler“ („obraji galbeni“) sau, mai simplu, „Durrabachler“. Deoarece ei provin din întreg ţinutul Bernei, nu numai din Durrbach, în 1908, clubul deja înfiinţat al rasei i-a schimbat denumirea în Ciobănesc de Berna. De atunci, rasa a avut o mare căutare în Elveţia, pe continentul european, dar şi în America, unde a fost recunoscută oficial în 1936. Canada a urmat exemplul celorlalte ţări şi a păstrat denumirea rasei, pe care a şi recunoscut-o oficial în 1970. Doar în Anglia aceşti câini sunt